126 de ani de la nasterea scriitorului Vasile Militaru

Sala de Lectura Fond Documentar si de Patrimoniu a Bibliotecii Judetene „Costache Sturdza” din Bacau deschide joi, 1 septembrie 2011, o expozitie de carte dedicata implinirii in aceasta luna a 126 de ani de la nasterea scriitorului român nationalist Vasile Militaru.

„In poeziile mele niciodata nu va rima poporul cu tractorul” a fost refuzul sau categoric de a-si folosi talentul in sprijinul regimului comunist, refuz care l-a costat libertatea si viata.

S-a nascut la 19 septembrie 1885, in localitatea Dobreni, din judetul Giurgiu. A debutat cu versuri in revista „Literatura si arta româna”, la virsta de 15 ani. Primul volum de versuri, „Strop de roua”, apare in anul 1919, cind implineste 34 de ani. Este remarcat de mai multi oameni de cultura, precum Barbu Stefanescu Delavrancea, Alexandru Vlahuta si Duiliu Zamfirescu, si ajunge sa publice in ziarul „Universul”, la care colaboreaza intre anii 1927 – 1930. Devine cunoscut printr-o serie de fabule publicate in revistele „Drum nou” si „Porunca vremii”.

„In poezia sa vorbeste despre ortodoxie, nationalism si despre satul românesc. Un prim volum de poezii remarcat este «Psaltirea in versuri», din 1933, premiat de Academia Româna, dar opera sa de capatii ramine «Divina Zidire», la care a lucrat peste 25 de ani, intre anii 1926 – 1955. «Divina Zidire» este Biblia versificata si ilustrata”, a subliniat bibliotecara Iulia Lucaci, realizatoarea expozitiei.

Vasile Militaru moare la virsta de 74 de ani, in 8 iulie 1959, in inchisoarea comunista Ocnele Mari.

Sătulul si flămândul (fabula) – Vasile Militaru

Nascut in zodie ferice, ca toti acei de-un neam cu sine,
Un porc bogat, al carui pantec era de-a pururea satul
Si care n’avusese parte in viata lui, decat de bine,
Avand mosii, din cari adesea porumbu’i putrezea ‘n patul;
Intr’un cuvant, un porc nabab,
A fost intampinat odata, la poarta, de-un biet caine slab,
Flamand, abia c’un pic de viata
Si care nu mai vedea lumina decat asa ca printr’o ceata

– Ah, fie’ti mila de-un biet caine,
Prea fericitule boer
Da-mi frimiturile-ti de paine,
Nu ma lasa sub sfantul cer,
De foame istovit sa pier

Dar porcul , care dupa masa, gusta dulceata unei poame,
Din cale-afara de mirat,
Pe bietu’ caine l’a ‘ntrebat:
– De foame-ai zis? Ce-i aia foame?

Ne mai putand sa stea ‘n picioare si istovit, cazand pe branci,
Flamandul stins, proni sa’i spuna: Cand nu mai ai ce sa mananci,
Simti o sfarseala fara margini, slabesti, de te doboara vantul
Vezi verde-galben, se ‘nvarteste cu tine parca tot pamantul
Cu vremea, mintea nu mai poate, din tot, nimica sa’nteleaga,
Apoi te stingi, precum se stinge o lumanare arsa ‘ntreaga

Si bietul caine ‘si dete duhul. Dar porcul, ne bagand de seama,
Raspunse rar, cu gura plina de-a poamii prea gustoasa zeama:
– Pai, stii ca e o fericire sa’ti fie foame, draga caine?
Si tu ‘ndrasnesti sa mai ceri paine?!
Auzi, ma rog: sa vezi anume
Cum se ‘nvarteste ‘ntreaga lume;
Cum vin, privirea sa’ti desmierde, culori de rosu-galben-verde;
Sa mi-te simti, intr’un cuvant,
Usor ca fulgul dus de vant
Si totusi sa te plangi de soarta si sa cersesti ca un tigan?
Pai, iarta-ma, dulau balan:
Ori esti ingrat, ori sarlatan!

Si porcul, scuturand agale brumatul tigaretei scrum,
Nici ca s’a mai uitat la caine si, mandru, si-a vazut de drum

Flamanzilor, cand vreti sa cereti dela satui nitica paine,
Cum a cerut sarmanul caine,
Acelui ce gusta din poame, –
Sa cereti numai dela omul care a’ndurat candva de foame,
Caci, altfel, nu e vorba goala proverbul care-mi vine ‘n gand
Si care spune ca: „Satulul nu crede bietului flamand”.