Ziariştii – în rândul cărora am intrat cu drepturi depline în 1990 – nu se prea critică între ei, la fel cum o mai fac încă şi alte bresle de meserii liberale (medici, avocaţi, profesori). La începutul activităţii mele de gazetar, o asemenea conduită mi se părea normală, iar argumentul suprem era că breasla noastră era ca o familie: ne cunoşteam între noi, publicam în ziare care nu aveau ca numitor comun decât faptul că erau scrise de ziarişti, ne suportam tacit erorile şi nu dădeam în vileag micile trucuri jurnalistice.
Evident, aşa se întâmplă în toate juneţurile umane sau instituţionale: buna credinţă este predominantă, dar treptat – treptat concurenţa se dovedeşte mai tare decât cooperarea, familia se transformă în famiglii, iar criticile interjurnalistice au căpătat – prea adesea! – forme groteşti şi chiar guerilarde.
Devoalările de practici departe de etică erau „răsplătite” generos cu invective, calomnii, injurii sau procese interminabile. Aşadar, cum spuneam la început, ziariştii nu se prea critică între ei; acum, pur şi simplu se decimează… Criza le oferă motivaţii morale suficiente pentru secesiuni redacţionale, pentru surde lupte intestine sau, pur şi simplu, pentru schimbări bruşte de patron şi de politică redacţională. Libertatea de conştiinţă înseamnă, în aceste vremuri şi condiţii, posibilitatea de a face politică de partid, de firmă, de gaşcă sau de familie.
Dar şi cenzura devine altceva, uneori se transformă în autocenzură, alteori în cenzură mascată, dar, cred, de cele mai multe ori cenzura redacţională se face, pur şi simplu, prost, anost şi chiar fără rost. Încet – încet, motivaţia scriiturii de faţă se devoalează, iar eu nu o voi împiedica să se arate. Dimpotrivă.
Citesc, vinerea trecută, Adevărul de seară – ediţia de Iaşi – oferită generos de recepţia hotelului Unirea din Iaşi unde am fost iniţiat şi instruit, două zile, în tainele ACPART – ului (vezi Google). Încerc să citesc sistematic tabloidul cu pricina – mă interesează politicile redacţionale şi vreau să deduc din formatul şi reţeta ziarului ce au gândit cei care se numesc simplu, făcători de ziare.
Marketingul şi managementul redacţional respiră şi transpiră din fiecare pagină, fiecare poză şi fiecare personaj implicat şi (subtil sau nu) invocat pe post de „hai, cumpăraţi-ne şi mâine!”. Numele Florin Piersic poate atrage şi pe cel mai plictisit sau indiferent cititor. Aşadar, ştirea despre Florin Piersic, iminent viitor student la Psihologie ma atrage. Citesc promisiunea actorului de a termina facultatea „pe bune”, adică fără pile şi alte şpăgi… Dar Iaşul are mai multe universităţi şi mai mult de o singură facultate de psihologie. Citesc înfrigurat să văd cine a pus mâna pe „aşa fain student”.
Autorul ştirii (nomina odiosa!) mă informează prompt şi cu maximum de acurateţe despre înscrierea marelui actor la „Universitatea ieşeană”. Aha, realizez eu imediat, înseamnă că marele vis al unor utopici idealişti romantici de a concentra toate universităţile într-una singură (cum fuse odată, acum 150 de ani) s-a împlinit… Altfel, probul coleg jurnalist nu avea cum să scrie „Universitatea ieşeană” devreme ce Iaşul are cinci universităţi cu finanţare dublă: din banii noştri, ai contribuabililor şi din banii studenţilor cu taxă, adică universităţi de stat, şi patru universităţi care sunt finanţate doar din banii studenţilor, numite şi universităţi private (mai concret, se poate spune chiar „universităţi private de o a doua sursă de finanţare”).
În loc să mă ajute să aflu care dintre cele nouă universităţi va beneficia de serviciul de marketing al lui Florin Piersic, Adevărul de seară mă dezinformează de două ori: o dată, sugerând că Iaşul are o singură universitate, şi încă o dată, omiţând să pronunţe numele fericitei universităţi.
Cineva îmi atrage atenţia că, „ehe, da’ ce, vroiai să spună numele universităţii? Publicitatea costă!”. Ok, dar cine plăteşte dezinformarea produsă de presupusul promotor al adevărului spus pe înserat? Cum rămâne cu dezinformarea mea „nereperată”? Ştiind că Iaşul nu are doar o universitate, ci mai multe, am păcătuit – cu ajutorul ziaristului verist – crezând că acesta face trimitere subtilă şi finuţă la prima universitate a Iaşului, înfiinţată acum 150 de ani, pre numele său propriu „Al. I. Cuza”.
Dar, vai! Adevărul (nu doar de seară, ci de toată ziua) era că ardeleanul cel şugubăţ şi mult vorbăreţ a promis că se va înscrie la o universitate privată, pre numele său „Petre Andrei” din Iaşi… Pe scurt, nici vorbă de universitate ieşeană unificată şi nici vorbă de Universitatea Cuza. Probabil, un cititor mai grăbit va rămâne doar cu informaţia (corectă!) că Piersicul cel înflorit(or) a trecut, în această primăvară pe la Iaşi…
Fără să vreau mi-am amintit de unele manuale de jurnalism, la fel de proaste sau de lipsite de sens ca şi manualele de management sau marketing, cu generalizări forţate şi aplicabile doar în câteva cazuri izolate. Şi mi-am mai amintit cum şi cât de tare s-au supărat colegii de la Adevărul, prin anii 90 (cam 93 sau 94) când şeful meu de la Sfatul Ţării din Chişinău, Val Butnaru, a făcut o glumă de 1 Aprilie, numind ziarul bucureştean cu varianta sa mamă şi moscovită: Pravda. Aşchia nu sare departe de trunchi, deşi proprietarii butucului se schimbă mereu…
Bacău, 20 aprilie 2010
Liviu Drugus www.liviudrugus.ro
Universitatea George Bacovia www.ugb.ro