A.S.: „Asta este provocarea pe care o adresez oamenilor din jurul meu: sa asculte si sa nu atinga pamintul”
Te duci uneori la un spectacol al unui „actor mare”, cu mari asteptari, si pleci dezamagit dar ce lectie minunata despre frumusete primesti atunci cind intilnirea, din curiozitate, cu actrita asta cu alura de copilita te surprinde ca o ploaie neasteptata de primavara care se napusteste asupra ta si-ti curata sufletul de umbre si ti-l umple de bucurie. Bucuria omului de pe scena de a fi actor, rasfrinta asupra ta, spectatorul. In recitalul „Vreau sa fiu actrita”, prezentat duminica seara publicului Galei „Star”, din Bacau, Anca Sigartau a aratat ca este un artist, pentru ca stie sa fie fireasca, onesta, stie sa se joace cu o mare naturalete si sa se ofere cu o emotionanta generozitate. A fost o lectie pentru spectatori despre frumusetea si valoarea vietii dar si o lectie de teatru pentru actorii tineri, care, la 30 de ani, se cred, unii, semizei.
Anca Sigartau s-a prezentat in fata publicului din Bacau in calitate de actor si regizor al one – man – show-ului „Vreau sa fiu actrita”, dupa textul „Pe scena”, al autorului american Robert Mauro. Personajul sau este o tinara fata cu un vis: sa ajunga actrita pe Broadway. Auditia o da chiar in fata spectatorilor, pe care timp de o ora incearca sa-i convinga ca merita sa-si implineasca visul, pentru ca stie sa rosteasca frumos „texte grele”, Cehov, Shakespeare, fiindca are o voce frumoasa si stie sa cinte la pianina, sa danseze si sa faca numere de gimnastica.
E un joc continuu, cu publicul, cu ea insasi, un joc din care fiecare afla cine este.
„Asta-i chestia cu actoria. Ca ai senzatia ca valorezi ceva si tu”, spune actrita. Dar sentimentul tau, ca spectator, privind-o, este altul, ca actoria e de fapt alta „chestie”, si ca de fapt actorul pe spectator il face sa simta ca valoreaza ceva, in ciuda realitatii cotidiene care cauta mereu sa ne fure sufletul.
„E foarte important sa stii cine esti, si nu cind te uiti intr-o oglinda, pentru ca o oglinda iti arat exteriorul, nu, cine esti inauntru. (…) Sa ai un vis si sa nu te lasi, chiar daca trebuie sa lupti impotriva celorlalti, sa mergi pina la capat”, spune personajul interpretat de Anca Sigartau.
A fost a treilea recital extrordinar din Gala „Star” 2011 si pina acum cel mai aplaudat. Si am ris in hohote, am tacut emotionati, am lacrimat, am aplaudat-o indelung.
La cabina, actrite ale Teatrului „Bacovia” din Bacau sau simpli spectatori i-au multumit si i-au cerut autografe iar Anca Sigartau a desenat pe foi albe A4 cite o inima mare, sub care a pus citeva cuvinte si o semnatura, in timp ce raspundea la telefon fiicei sale ce suna incontinuu, raspunzind in acelasi timp la intrebari celor din jur, stringind la piept niste trandafiri superbi primiti pe scena. A raspuns apoi presei, cu aceeasi naturalete si generozitate cu care s-a daruit in spectacol.
„Robert Mauro nu este cunoscut nu doar in România, dar nici in America. Eu l-am descoperit acolo intr-o antologie de texte dedicata tinerilor care se duc la anumite auditii. M-a impresionat foarte mult ca era un text care avea o maturitate si aveam senzatia ca a fost scris cu mine, de mina, dupa o experienta de zece ani si mai bine, cred, la vremea aceea.
Am venit tradus textul, am inceput sa lucrez anumite bucati din piese care m-au marcat, „Visul unei nopti de vara„, nu puteam sa nu incep cu el pentru ca este primul rol ca actor angajat in Teatrul „Bulandra”, in regia lui Liviu Ciulei, apoi marile spectacole, „Trei surori”, cu Ducu Darie, „Unchiu Vanea”, cu Yuri Kordonski, si usor, usor, s-a inchegat.
Sa fiu sincera am visat acest spectacol. Si nu ca am stat in pat si m-am gindit, „mai, Anca, ce frumos ar fi sa faci tu un one – woman – show”, nu, mergeam, faceam alte lucruri si era starea aceea de veghe si-mi veneau imagini din spectacol. Si de obicei asa mi se intimpla. Si stiu ca am auzit o data un interviu al unui artist dansator, Michael Flatley, care a spus «Daca poti sa-ti vizualizezi foarte bine visul, atunci Go Ahead, fa-l, nu renunta, mergi pina la capat».
Era un text de vreo 20 de minute si totusi sa faci un spectacol de o ora si zece, cam atit e, e o provocare, plus ca experienta este foarte dura, al one – man show-ului, eu o compar cu experienta teatrului pentru copii, nu cred ca as mai repeta-o. Desi eu nu m-am simtit niciodata singura pe scena, am simtit, ca desigur lumina imi este partenera, ca respiratia oamenilor din sala imi da motivatia rostirii urmatorului cuvint, urmatoarei fraze, si… stiti cum, la un moment dat, lucram cu domnul Liviu Ciulei la «Visul unei nopti de vara», unde eram Puk, si lucram la acest monolog si intr-o zi mi-a dat o indicatie extraordinar de frumoasa. Mi-a spus: «Cind vii tot drumul, din spatele scenei, pina in fata, sa am senzatia ca nu atingi pamintul si ca auzi fiecare respiratie, fiecare zgomot, daca ar fi o atingere de aripa si pe aceea ai simti-o». Si apoi, mai tirziu, m-am gindit ca acesta este un mod frumos de a trece prin viata, nu numai de a face un rol pe scena, sa mergi fara sa atingi pamintul si ca asta e cheia. Asa este si cu acest spectacol.
Este provocarea pe care eu o adresez oamenilor din jurul meu: sa asculte si sa nu atinga pamintul si sa se lege de lucrurile cu adevarat importante si frumoase, care nu au legatura nici cu Guvernul, nici cu conducerea, nici cu politicul, sint lucrurile cu adevarat importante peste care trecem pentru ca avem senzatia ca … si de fapt traim atit, o bucatica, dar acea bucatica in eternitate, daca am putea sa ne gindim, face o mare diferenta, asta este ce am vrut cu acest spectacol”, a marturisit actrita dupa recital.
Onestitatea si firescul sau pe scena m-au imboldit sa ii amintesc ca, dimpotriva, sint si multi actori aroganti, care se poarta (si in viata de zi cu zi) ca si cum ar fi cel putin un Hamlet sau vreo Desdemona, atitudine care ii indeparteaza, in opinia mea, de public.
„Acesti actori nu se indeparteaza de public ci de ei insisi, mi-a raspuns. Atunci cind nu ai cinstea sa stai drept in fata publicului atita cit esti. Daca sar la doi metri nu pretind ca sint la zece metri. L-am intrebat pe domnul Ciulei, si asta e o mare lectie de actorie: «Ce ma fac, ca acum am jucat bine dar data viitoare s-ar putea sa nu mai imi iasa rolul?». Si mi-a spus: «E normal, esti om, nu esti robot si cit ai sa poti atit ai sa faci». Si intotdeauna asta m-a salvat. Si, sa fiu sincera, asta ma salveaza si in viata de toate zilele. Nu incerc sa pretind ca sint mai mult decit sint. Sint asta care sint, pot sa sar la doi metri astazi, la doi metri am sa sar, pot la zece, sar zece, bravo mie”.
Anca Sigartau a lasat o amintire frumoasa in Bacau, unde duminica seara a calcat pentru prima oara in Teatrul Municipal „Bacovia” dar unde, cred, va mai fi asteptata.
Foto: Imaginile sint realizate de artistul fotograf Ioan Viorel Cojan.
