Avangarda este expresia dorului de nou(tate), de schimbare, de îmbunătățire, de altceva. Departe de a fi un fenomen literar (sau cel mult artistic), avangarda ține de cultură, de mentalitate și de contexte (favorabile sau nu schimbării, dar nu în sens unic, determinist). Există avangardă în gândirea filosofică, politică, economică, sociologică, tehnică etc. Aș îndrăzni să spun că oriunde este gândire (liberă) apare și avangarda. Prin antiteză, lenea gândirii favorizaează conservatorismul, tradiționalismul și paseismul. Cea mai clară și succintă expresie antiavangardistă (anti-gândire) în cultura română este ”merge și-așa” (chair dacă nu merge nimic…). Curentul antiavangardist românesc este, așadar, reprezentat de ”mergeșiașaiști”, dar și de încremeniții în diverse proiecte fără viitor ce vin din trecut.
În istoria cunoașterii umane (doar ceva peste două milenii de cultură europeană) a început cu cunoașterea globală, holistă, integrală. Doar 7 discipline erau pe vremea lui Aristotel, dar și în secolul 14. ”Progresul” a însemnat o explozie a numărului de discipline, toate revendicându-se de la iluminista și renascentista ”știință”. Așa se face că în 1975 aveam cca 2000 de ”științe” iar în 2006 ”știința” are nu mai puțin de 8000 de progenituri. Cred că astăzi vor fi deja peste 10000. Toți se revendică a fi ”științifici”! Americanul Taylor ne-a lăsat managementul științific, iar Marx a întemeiat comunismul științific! Filosofia însăși este prezentată și demonstrată de unii în mod științific (știința filosofiei ne învață că…). Dar nu vi se pare că avem de-a face cu prea multă știință, că mie mi se cam pare… Foamea de noi feude în cunoaștere (un termen mai adecvat pentru disciplinele ”științifice” a spart granițele fostelor feude și, cu marfa preluată de la două feude s-a construit o nouă feudă, construită pe vastele câmpii ale interdisciplinarității. Astfel, la interesecția dintre biologie și chimie a apărut biochimia, la interesecția dintre etică și practica medicală a apărut bioetica iar numărul interdisciplinelor crește exponențial (ultima de care am auzit se numește psihocardiologie). Interdisciplinaritatea a fost o avangardă ce s-a clasicizat deja, deși ea rodește continuu. În avangarda interdisciplinarității s-a instaurat transdisciplinaritatea. Transdisciplinaritatea a fost avangardă cu patru decenii în urmă, deși unii vor afla despre noul demers undeva în viitor… Jean Piaget este unul dintre co-autorii conceptului de transdisciplinaritate lansat la un colocviu despre interdisciplinaritate (sic!) la Geneva sub patronajul OECD. Titlul exact al colocviului era ”Interdisciplinarity – Teaching and Research Problems in Universities”. În fruntea transdisciplinarității mondiale s-a instalat (se putea altfel?) un român de la Paris, fostul fizician Basarab Nicolescu. Se verifică zicerea că nimeni nu e profet în țara lui… (Lista românilor care au devenit celebri doar prin emigrare este luuuungă…). ”Mergeșiașaiștii” au învins și vor învinge mereu orice avangardă în scumpa noastră patrie. Mai mult, ”mergeșiașaiștii” s-au instalat în fruntea ariergărzii, având, în sfârșit!, și noi, avangardiștii noștri. Ei sunt avangarda ariergărzii conservatoare.
Concret, transdisciplinaritatea, departe de a fi o modă, este o necesitate pentru educție și (îndeosebi) cercetare. Evaluarea transdisciplinară a pătruns și în textul viitoarei legi a educației. Cel mai mult se opun profesorii și (eventual) părinții. Motivul este cât se poate de clar: ”da’ ce nu merge și-așa”?. Dacă aș adresa o întrebare celor care ar fi obligați (prin lege) să adopte stilul transdisciplinar de predare și de evaluare, cred că răspunsul majoritar ar fi unul dadaist avangardist: daaa.., daaa…
Liviu Drugus
Profesor de management la Universitatea “George Bacovia” din Bacău
liviu.drugus@ugb.ro
www.liviudrugus.ro
liviusdrugus@yahoo.com
Universitatea “George Bacovia”
www.ugb.ro
