Duminică seară, s-a aruncat de la etajul opt al blocului în care locuia cu bărbatul iubit și cu băiatul lor o femeie artist, regizoare de film. S-a-ntâmplat în spectacolul ”Tiadora”, de Maria Manolescu, cea mai recentă premieră a Teatrului Municipal ”Bacovia”, în regia lui Sorin Militaru. Dar ar fi putut foarte bine să se întâmple în realitate, și, poate că, undeva, în această clipă o femeie, un artist, se aruncă în gol de la etajul opt al vieții sale și… moare. Tot fără martori, tot fără reacții din partea nimănui, cum s-a produs și această ultimă repetiție din procesul de creație a spectacolului amintit, pentru că, activitățile teatrelor cu publicul fiind interzise, nimeni n-a putut fi ecou pentru durerea personajului Ana, și pentru nimeni această moarte cauzată de violență n-a putut însemna o lecție. Decât pentru membrii echipei spectacolului. Și asta este foarte departe de a fi de ajuns, este mult prea departe de rolul și de misiunea unui artist.
Femeia din textul Mariei Manolescu a fost ucisă de violență, de brutalitate, de indiferență. De agresiunea zilnică, sistematică. Din partea celui pe care-l iubea, din partea celor care, deși știau prin ce trece, n-au intervenit nicio clipă. Există atâtea feluri de a muri, însă, și atâtea feluri de a te arunca de la etajul opt al unei vieți, și atâtea feluri în care această moarte, din acest spectacol, poate fi înțeleasă, interpretată! Faptul că femeia ucisă de violență era un artist devine, în contextual actual, în acest spectacol, deși nu intenționat, o moarte simbolică. Pentru că, oare, ce poate fi, dacă nu un fel de moarte, pentru un artist, să joace pentru o sală fără spectatori, să i se interzică să își practice meseria?
Și cât i-ați fi iubit! Pentru că au fost răvășitori, și nu de dragul aplauzelor sau al reflectoarelor, nu din narcisism, ci din iubire, din iubire sinceră pentru această meserie, și cu credința că acesta, și nu altul, este rostul vieții lor. Actrița Eliza Noemi Judeu, în rolul titular, și actorii – muzicieni Vlad Nicolici și Giuseppe Torboli au redat la unison, după câteva săptămâni de repetiții în regim de pandemie, vibrațiile, sonoritățile, sensurile și emoțiile unui destin, destinul tragic al unei femei artist. Durerea ca jam session. Un spectacol ca un jam session pentru durerea de a fi femeie artist într-o societate indiferentă, care te impinge pe marginea prăpastiei de la etajul opt, cu o indiferență cinică, în timp ce își practică impasibilă micile placeri ale vieții.
Agresorul, opresorul femeii din Tiadora îi este inferior Anei, și chiar această superioritate a ei pare să-l scoată din minți și să-l determine s-o acopere cu lovituri de pumni și picioare.
”Ce m-a enervat e că faci pe deșteapta cu treburi de-astea ca „e-nu-me-ra-re”, că ești prea deșteaptă pentru mine, că știi prea multe lucruri (…) tu să nu mă corectezi pe mine, tu să nu mă-nveți pe mine ce-nseamnă cutare și cutare lucru, că știu și eu ce-nseamnă lucrurile”, aceste cuvinte se năpusteau asupra Anei, odată cu loviturile de bocanci.
”Tiadora” nu este o monodramă despre condiția artistului femeie, ci un spectacol despre condiția femeii în societate, pur și simplu, dar nimeni n-a putut împiedica, duminică seară, ca în mintea mea femeia din acest spectacol de teatru, un ”spectacol interzis”, într-un sens (deocamdată doar de reglementăiele generate de pandemie), să nu fie mai mult artist, decât femeie, un artist agresat tocmai pentru că era superior intelectual, poate. Iar apropo de acest efect al artei de a genera noi și noi procese cognitive, de a genera întrebări și conexiuni, în ”Fahrenheit 451”, cărțile erau interzise și incendiate, ca ideile, neagreate de sistem, din anumite volume, ”să nu facă pui” în mințile oamenilor.
Desigur, din bună credință, respectăm reguli, pentru binele societății, dar nu poți să nu te gândești că în timp ce, pentru ”binele social”, sunt inchise școli, muzee, teatre s.a.m.d. terasele sunt în continuare deschise, adică fix locul unde la o adică poți ”să-ți bei mințile”, dacă vrei, la o masă în care n-are cum să fie păstrată distanța legală (și ăsta nu e un mesaj împotriva lucrărilor HORECA, e un mesaj pentru cultură și educație). Și atunci te poți întreba: pe cine sperie puterea de iluminare care derivă din consumul de… cărți, spectacole, arte?
La fel cum agresorul regizoarei Ana din ”Tiadora” este deranjat de superioritatea intelectuală a femeii, tot pe lumina minții, această formă de libertate greu de controlat, i-a cășunat și gardianului care îl păzește pe Petrini, intelectualul din volumul al doilea din ”Cel mai iubit dintre Pământeni”, de Marin Preda:
„Aici, uite aici, ar trebui să te lovesc„, repetă el, şi repetă şi figura, ciocănindu-mi iarăşi tîmpla. (…) se gîndise la mine. Fumase probabil mai multe ţigări, pînă ce gîndul i se distilase şi se făcuse esenţă de gînd, (…) pînă ce descoperise exact ceea ce îl deosebea şi în acelaşi timp ceea ce îl lega de mine (…): Capul! Da, iată ceea ce ne deosebea. Eu aveam alt cap, deci nu al lui şi atunci luase vătraiul în mînă şi venise să-mi spună. Nu în corpul meu trebuia să mă lovească, avem toţi aceleaşi corpuri. (…) Capetele sînt diferite! Şi de ce să fie? (…) Eram (…) o enigmă contemporană (…). Şi lăcaşul acestei enigme era capul. (…) Şi aversiunea lui turbure se limpezise, aversiunea lui ancestrală pentru astfel de capete devenise clară şi distinctă. Şi glasul lui suav îmi stăruia în auz: „Uite, mă, o mie trei, aici, uite – aici ar trebui să te lovesc!„.”Mă, Petrini, tu oi fi crezînd că noi sîntem nişte tîmpiţi, că nu ştim că tu de fapt n-ai făcut nimic, dar ce nu înţelegi tu e faptul că ne eşti mai necesar aici decît afară”. De unde reieşea că ăsta avea sentimentul net că ei stăpîneau lumea şi că ei decideau cine era necesar afară şi cine înăuntru, o împărţiseră, această lume, şi domneau peste ea în toată voia… (…) el era un om simplu, şi iată ce vroia să-mi facă el mie… să mă lovească în cap, da, descoperise locul… (…) În carceră simţii primejdia: ăsta spusese ieri, ciocănindu-mi tîmpla cu vătraiul, că acolo ar trebui să mă lovească. Ar trebui, asta însemna că nu putea, dar mă putea lichida vîrîndu-mă seară de seară între cele patru scînduri ale carcerii, obţinînd acelaşi rezultat”.
Încă n-a pus nimeni vătraiul peste tâmplele școlii, ale instituțiilor de cultură, dar închiderea lor, și trecerea lor în online seamănă tot mai mult cu o carceră… din care, cu cinism, ni s-ar putea cere, la un moment dat, și raportări detaliate ale producției la hectar.
Duminică seară, o femeie artist s-a aruncat de la etajul opt al blocului în care locuia cu bărbatul pe care îl iubea, și de la care aștepta protecție și iubire, dar care o agresa constant. Și există atâtea forme în care poți agresa un om, lovindu-l cu palmele și picioarele (protejat de larma unor existențe și preocupări mărunte ale celor care ar putea sări în ajutor), sau lovind, sistematic, în spirit, într-un spirit pe care nu-l înțelegi, și căruia i-ai fost mereu inferior.
S-a întâmplat într-un spectacol de teatru ”interzis”, dar se poate întâmpla în realitate, undeva, poate lângă tine, o femeie artist ar putea să se arunce chiar acum de la etajul opt al unei vieți. Un artist ar putea să cadă definitiv de la etajul opt al vieții sale. Și această cădere ar fi reală. Și ireversibilă.
Oare ”aici” ar trebui să lovim?
Sursa foto: Teatrul Municipal ”Bacovia”
Credit foto: Chromatique
