Cit m-a costat sa ma cunosc pe mine insami: 5 lei

6
926

Exista un loc in Cisnadioara, localitate din judetul Sibiu, unde in schimbul a cinci lei noi si cinci minute de urcat prin padure spre o biserica fortificata din secolele XII – XIII poti sa afli mai multe lucruri despre tine.

Pentru ca unii prefera ca atunci cind ajung intr-un loc nou, cu potential turistic, sa stea intr-un restaurant, la o cafea, la o tigara si sa taca linga oameni cu care daca ar vorbi oricum nu si-ar spune nimic, decit sa ia coclaurile la talpa, m-am aventurat singura spre aceasta cetate, in inima unei paduri.

“O singura persoana?!”. “Da…”. Am platit 5 lei biletul si custodele, o sasoaica blonda si robusta, imi pune in mina un pumn de chei de agatat la git, imi explica rapid care ce poarta sau usa deschide si-mi da de inteles ca am libertatea de a porni de capul meu spre cetate, drum care la 10.00 dimineata era pustiu, necalcat de alt picior de turist. Asa ca pornesc.

Cu cit urcam cu atit cunosteam mai multe lucruri despre mine. In schimbul a 5 lei am aflat in primul rind ca mi-e teama de ursi, de serpi veninosi si de necunoscuti violenti (acesta este un eufemism), pentru ca urmind drumul treptelor de piatra prin inima padurii tresaream la fiecare zgomot asteptindu-ma sa vad rasarind dintre copaci un urs care sa ma priveasca flamind.

La acea ora padurea avea viata ei, cu pasari care cintau, picaturi de roua care alunecau sonor printre frunze si crengi si cu ecoul si feliile de lumina si umbra care dadeau senzatia de miscare continua s.a.m.d.

Am ajuns la cetate. Un loc superb de meditatie. O banca de lemn in buza padurii, in jur pajistea cu albastrele, alte zone impadurite sau luminisuri prin care zaream la poale Cisnadioara cu acoperisuri rosii.

Printre cheile pe care mi le atirnasem la git am gasit-o pe cea potrivita pentru a deschide lacatul mare de la o poarta firava de lemn, intarita cu bare de metal.

Am patruns in cetate printr-o bolta de piatra si verdeata, pasind pe noi trepte umede de umbra si de roua diminetii. Am facut fotografii in timp ce pe sira spinarii picuri reci ma anuntau ca in biserica n-o sa intru, moment in care am realizat ca mi-e teama de demoni. Nu stiu daca era vorba despre demonii mei sau despre cei care ar fi putut rinji negru de sub vreo icoana sau suiera de prin colturile umbroase ale acestor ziduri vechi de sute de ani. De ce nu m-am gindit ca l-as fi putut simti pe Dumnezeu acolo?

Am continuat sa fac fotografii cu un freamat de teama al intregului trup si m-am grabit sa ies din cetate, fara a deschide usa bisericii de piatra, nestiind nici macar daca mi-era mai teama de demoni dincoace de ziduri sau de ursi dincolo de poarta. M-am grabit sa cobor pindind din nou printre copaci fantoma vreunui urs sibian.

Odata ajunsa in sat, teama a fost inlocuita de consternarea si regretul ca frica mi-a blocat accesul la cunoastere, mai ales ca post factum custodele m-a linistit ca nu sunt ursi in padure, fara sa-mi pomeneasca insa nimic de serpi si demoni…

Intentionam sa revin cu cineva dupa-amiaza insa norocul meu a fost un grup de americani din Portland, ajunsi in Cisnadie pentru niste proiecte umanitare si adusi la Cetate de un român. Am facut cale intoarsa impreuna cu ei, prin padure, si am vizitat biserica, de altfel o cladire pustie, fara icoane sau obiecte de mobilier, cu doar citeva placi de mormint in memoria unor soldati cazuti in primul razboi mondial si o cruce de lemn, foarte veche, pe perete.

In spatele cladirii am descoperit un loc si mai superb decit poti observa la intrare. Prin ochii zidului Cisnadioara se vedea frumoasa, departe si cuminte iar aici in jurul bisericii linistea avea parca densitatea dar si tihna sutelor de ani.

Iata cum americanii m-au ajutat fara s-o stie, nimerindu-se in plina criza identitara a unui roman. 😀 Unul din punctele de atractie pentru americani l-a constituit un put din spatele bisericii unde au descoperit si au fotografiat sapte mutre privind la ei din apa: “Oh, my hair doesn’t look nice when I look down!”. Recunosc ca prima eu am facut o poza similara dar asta nu inseamna ca s-au luat dupa mine ci dupa ghidul lor care probabil mai repetase figura si cu alti turisti straini. M-am imprietenit energetic cu acesti americani spalaciti pentru ca am simtit ca imparteam aceeasi bucurie a descoperirii locului. La plecare din departare, inainte de a urca in microbuzul cu care venisera, una dintre turiste mi-a facut din mina zimbind, gest la care am raspuns bucuroasa. In fond vazusem biserica datorita lor…

Concluzia ar fi ca daca nu-ti infringi temerile iti blochezi accesul la cunoastere. Daca nu gaseam grupul, poate n-as mai fi ajuns sa aflu minunatia de priveliste din spatele bisericii, nici ce se afla dincolo de acea usa pe care n-am avut curajul s-o deschid singura…