Cunoscutul jurnalist român Viorel Ilișoi și-a lansat sâmbătă seara, la Office Caffe Bacău, recenta sa carte ”Cele mai frumoase reportaje”. Evenimentul a fost organizat de Club Cultural Decebal, coordonat de Alina Mîrț. Și a fost coadă la autografe, înainte și după momentul efectiv de lansare, ca pe vremuri la pâine caldă și portocale. De la puști cârlionțați și adorabili, de nici cinci anișori, la campioni în aruncarea cu ciocanul, doamne respectabile și domni în vârstă sau tinere fete în rochițe de catifea, toți au făcut coadă la Ilișoi, ca la confesional, strângând la piept ”Cele mai frumoase reportaje”, așteptând momentul de a fi față în față cu savurosul autor. Au făcut coadă la un om sincer până la autoironie, un om despre care știi că spune adevărul, pentru că poate l-ai trăit și tu, la fel.
Și clipa aceea dura minute bune, pentru că era fie o regăsire cu rememorări, fie o declarație de dragoste la prima vedere, fie o spovedanie între doi vechi sau noi prieteni. Pentru că Viorel Ilișoi nu e doar un jurnalist rafinat și un povestitor captivant, e în primul rând un om cald, empatic și generos, pe care n-ai cum să nu-l îndrăgești instantaneu. Are figura aia de copil mare, tuns băiețește, ca la școală, îmbrăcat în blue jeans și un tricou polo, are degetele pătate de la cerneala stiloului cu care dă autografe și e dezarmant de onest:
”Ce aștepți de la viață, Viorel Ilișoi?”. ”Să nu se mai termine”.
Dar Viorel Ilișoi respinge cu modestie toate superlativele care i se atribuie, asemănările cu Brunea Fox, părintele reportajului literar românesc, ori cu Ernest Hemingway par să-i creeze un ”mal a l’aise”.
”De obice, cine face astfel de asemănări nu i-a citit nici pe unul, nici pe altul”, glumește serios autorul ”Celor mai frumoase reportaje”. ”În domeniul ăsta nu poți să faci clasamente”. Cu un singur lucru pare să fie de acord: că s-a născut să fie jurnalist.
”Dacă mi-ai luat reportajul, sunt nenea din Bragadiru, care, nu știu, poartă mărimea 62”.
Sunt mărturisiri făcute într-un tip de lansare – interviu, gândită astfel de prezentatorul și moderatorul întâlnirii, poetul și publicistul băcăuan Val Mănescu. Viorel Ilișoi n-a primit la dispoziție decât câte un minut pentru a răspunde la fiecare întrebare, într-un format de interviu – clepsidră, ca o clipă de viață sub presiunea timpului, care a dat o anumită dinamică evenimentului dar care l-a luat prin surprindere pe invitat. ”Dar ce te grăbești așa, iei reclamă?”, a glumit jurnalistul, constrâns de împrejurare să-și numere cuvintele și să-și restrângă mărturisirile, ca la ziar sau la TV.
Pe Viorel Ilișoi dacă îl citești pentru prima dată, vrei să-l cunoști și îl cauți pe Facebook. Dacă ți-l faci prieten pe Facebook, vrei apoi să-l întâlnești în realitate, iar dacă îl întâlnești, vrei să-ți devină prieten de-adevăratelea. ”Sunt majoritatea prietenii mei de pe Facebook, eu așa am anunțat”. Și evenimentul de lansare asta a și fost, o întâlnire între prieteni, o revedere la cafea, cu mărturisiri dulci – amărui, pe jumătate glumă, pe jumătate miez, primite și oferite cu bucurie, în confortul unui sentiment de încredere reciprocă. Nu-i place să-i vorbești cu ”dumneavoastră”. Prietenii îi spun ”Viorel”.
Deasupra celor doi invitați din prezidiu rulează pe plasma atârnată în Office Caffe Bacău știrile canalului B1 TV, fără sonor, cu titre mari despre ”crime de la ora 5”, acel gen de evenimente care pe Viorel Ilișoi nu l-au interesat niciodată în profesia lui. Jurnalistul crede că principala sa calitate de reporter, care l-a diferențiat de redactorii de știri, a fost ”empatia cu personajul”.
Textele din cartea lansată în Bacău sunt reportaje publicate inițial în ”Jurnalul Național”, ”Cotidianul” sau ”Viața liberă”, dar rescrise ”consistent” pentru carte, cu obsesia perfecțiunii.
”Dacă nu aș fi publicat-o, viața mea s-ar fi oprit la niște texte, pe care le-aș fi cizelat la nesfărșit. Astea sunt cele mai frumoase și mai norocoase. Inițial cartea avea vreo 600 de pagini, au picat vreo 200. A fost gândită să cântărească sub 500 de grame. Dacă ar fi avut un gram peste, ca s-o trimit aș fi plătit la poștă dublu față de cât plătesc acum să expediez un exemplar”.
Viorel Ilișoi e un haiduc al scrisului. Nu mai are așteptări de la publicații, edituri, librării. Și-a publicat cartea la editura ”din propria sufragerie”, Editura GRI (Grupul reporterilor Independenți), nu își distribuie cărțile în sistemul de librării, se promovează singur și singur își organizează evenimentele de lansare.
Cărțile lui călătoresc peste tot în lume, către cititorii care îl urmăresc pe site-ul său – viorelilisoi.ro – China, Germania, Canada, Franța, Marea Britanie s.a.m.d.
”Internetul a schimbat total paradigma dintre cititor și autor. Scriu pentru mine, de plăcere, și dacă cineva e părtaș la plăcerea mea de a-i scrie, poftim, îi dau cartea, și gata. Totul e să scrii cu sinceritate față de tine”.
Întrebat de cărțile care l-au marcat, Viorel Ilișoi a ales ”Toate pânzele sus” (Radu Tudoran), ”Un veac de singurătate” (Gabriel García Márquez), ”Fructele mâniei” (John Steinbeck), dar și poezia lui Nichita Stănescu și Cezar Ivănescu. Pentru Viorel Ilișoi, citind poezie adevărată trebuie să ai sentimentul că ”îți dă cu pumnul în stomac”. Iubește poezia, dar că dacă ar fi nevoit să păstreze un singur lucru, acela ar fi un dicționar, Dicționarul Explicativ al Limbii Române.
”E cartea completă, acolo ai tot, tot ce se spune și se poate gândi e pus acolo”
Viorel Ilișoi este purtat în călătoria ”Cele mai frumoase reportaje” prin țară de Nicu, fratele său mai mare, care și-a luat foarte în serios rolul de șofer, contabil și ”secretară”. Pe măsuța unde sunt așezate cărțile spre vânzare, prețul unui volum stă scris cu pixul pe o bucată de carton de ambalaj. Nu aparențele contează pentru Viorel Ilișoi, ci esența, cartea. Bani ”de carton” contra povești de viață, strânse în volum ca într-o cutie de comori.
Nicu lucrează în domeniul construcțiilor, coordonează echipe, pentru diferite proiecte particulare. Îl citea și înainte pe Viorel, dar de când cu turneul prin țară, poveștile din ”Cele mai frumoase reportaje” sunt preferatele lui. ”Le-am recitit în hoteluri, cât am mers acum prin țară, că eu mă trezesc mai dimineață ca el. Și am timp să citesc”. Traversează România în lung și-n lat, pentru a duce cartea la cititori. Drumul e lung, dar trece repede, când ești cu Viorel Ilișoi în mașină. ”Povestește frumos, de mic era așa, și nici nu știi când ajungi la destinație”. În Bacău s-au vândut în jur de 40 de volume. Urmează un drum acasă, la București, pentru a-și face ”plinul” cu cărți, apoi caravana ”Cele mai frumoase reportaje” merge mai departe.
Ușa cafenelei unde are loc lansarea, foarte aproape de locul în care dă Viorel Ilișoi autografe, este păzită de un câine mare, alb – cafeniu, frumos, la gâtul căruia este așezată o legitimație de presă. Este de fapt o cățea, numită Molda, dar ”alintată” Purcica, pentru că îi place să-și tăvălească blana albă, cârlionțată prin ăl mai mare noroi care-i ”iese în cale”. ”Presa e câinele de pază al democrației. Iar Purcica e câinele care păzește câinele de pază”, spune stâpânul său, Dragoș Bora, în timp ce rostogolește alintătura mare, albă, cârlionțată, blândă ca o revistă literară sau ca un blog cultural ;), tolănită cu botul pe labe, ca un jurnalist sub control politic, pentru a-i pune totuși și o vestă de presă. Purcica atrage pentru o vreme toate privirile și toate blitz-urile aparatelor foto de la lansare. Cu niște timp în urmă, Viorel Ilișoi plecase de pe terasa unui restaurant pentru că angajații refuzaseră să o primească pe Purcica. ”Dar muștele cum de au voie?”, ar fi spus celebrul jurnalist, în apărarea câinelui. Și de atunci câine, stâpân și jurnalist au legat o prietenie, în care fiecare îi ”ține spatele” celuilalt la nevoie.
Viorel Ilișoi oferă autografe la final de lansare. Din boxele cafenelei inundă încăperea și ne învăluie pe toți ”The Sweetest Taboo”. Nah, nah, nah… ”And it never felt like this before”. Prin fereastră, observ orașul care își vede de treaba lui, cu oameni sosind la restaurantul Hotelului Decebal, pentru o cumătrie de sâmbătă seara, cu tineri plutind pe penny board-uri, pe asfalt, cu freamătul din ajunul evenimentului ”Marea Deschidere – Bacău, Capitala Tineretului din România”.
Un băiețel îmbrăcat în sacou stă la coadă la autografe strângând la piept ”Cele mai frumoase reportaje” și pe Winnie the Pooh, ursulețul lui preferat. Băiețelul se numește Edi, are șase ani și niște ochi mari albaștri, hipnotizanți. Pe Winnie l-a pierdut odată, mai demult, și pentru că îi lipsea foarte mult și îl căuta peste tot prin oraș, mama i-a luat un alt ursuleț. Dar el a continuat să îl caute cu privirea prin oraș pe Winnie, și într-o zi ochii lui mari albaștri l-au zărit pe bordul unui autobuz. De atunci sunt prieteni nedespărțiți. Și au venit împreună la lansarea cărții ”Cele mai frumoase reportaje”. Pentru că la întâlnirea cu Viorel Ilișoi vii cu prietenii cei mai buni. ”Vreau să îl ajut să își facă amintiri”, spune mama lui Edi, și dintr-odată gândești că la întâlnirile cu Viorel Ilișoi vin cei mai faini oameni din orașul tău.
”De ce te-ai întors? Nu-ți place autograful? Vrei să ți-l schimb?”, glumește jurnalistul cu o doamnă care s-a așezat din nou la rând. ”Nu, dar vreau și o poză”, vine răspunsul. Toți vor dovezi că au fost acolo, că au fost aproape de Viorel Ilișoi. Și aproape legenda asta de om, cu zâmbet ștrengăresc și freză de băiețel, devine instantaneu prieten cu oricine vine spre el cu inima deschisă.
O fetiță de gimnaziu îi cere autograf pe o foaie de hârtie, cadou pentru mama sa, de ziua ei. Viorel Ilișoi lasă stiloul jos și ridică ochii spre fratele său, aflat în celălalt capăt al încăperii. ”Nicu, adu o carte!”. Și copila primește în dar o carte, cu autograf pentru ea și mama ei. ”Să-i spui mamei tale să o citească ea prima. Și apoi să ți-o dea și ție”. Pe tricoul pe care-l purta azi fetița scria ”Unicorns are real”. 🙂
Spre capătul șirului de cititori așezați cuminți la rând la autografe stau doi tineri zei. Au o structură fizică olimpică, dintr-un singur pas ar putea ajunge la autor și, dacă și-ar uni forțele, l-ar putea lua pe sus, cu toată greutatea numelui său și cu tot cu cărțile din dotare. Dar ei așteaptă cuminți, cu un zâmbet aproape copilăresc, rândul la autograf. Sunt doi sportivi de performanță, băcăuani, prieteni cu Viorel Ilișoi și cu scrisul său. ”Ne-am bucurat că am fost și noi invitați la o lansare de carte. De obicei oamenii ne privesc ca pe niște brute, dar și noi avem un suflet sensibil. Am avut antrenament, dar m-am dus repede acasă și m-am schimbat, nu cred că ar fi fost bine să vin în colanți aici”, spune zâmbind Andrei Apachiței, campion național la aruncarea ciocanului. Îl aprobă din priviri, cu un zâmbet cald, prietena sa, Andreea Huzum – Vitan, campioană națională la aruncarea cu greutăți.
”Cei mai buni jurnaliști din București sunt din Iași și din Bacău” – Viorel Ilișoi.
Seara asta de lansare, în Bacău, a cărții de reportaje a lui Viorel Ilișoi mi-a amintit de ce prima mea dragoste a fost jurnalismul. Și că prima dragoste nu se uită. Chiar dacă apoi te îndrăgostești de profesorat, PR, teatru s.a.m.d. Într-un sens, dacă nu e scris, nimic nu există. La început a fost Cuvântul. Apoi snapshot-ul. 🙂 Ilișoi recreează Lumea prin cuvânt.
A fost, pentru mine, o lansare dulce – amăruie pentru că în orașul cu oameni care iubesc poveștile, în orașul acesta în care Viorel Ilișoi lansa o carte de reportaje, rege al genului publicistic, nu mai există decât un singur ziar tipărit, trei reviste culturale și trei televiziuni locale, care se luptă din greu să supraviețuiască. În afară, însă, de ziarul ”Deșteptarea”, reprezentat la eveniment de Mădălina Rotaru și Răzvan Bibire, și de revista ”Vitraliu”, reprezentată de Val Mănescu, nicio altă instituție media nu a mai fost prezentă, după știința mea.
Viorel Ilișoi a pus el însuși degentul pe rana presei românești, a cărei situație economică, cel puțin, a forțat ziariști de talent să se refugieze în diverse alte meserii.
”Presa noastră pribegită are o mulțime de talente irosite”, a afirmat autorul ”Celor mai frumoase reportaje”, care a deplâns, de exemplu, ”retragerea în rezervă” a jurnalistului băcăuan Remus Radu, despre care crede că are ”un mare talent” pentru reportaj, și ”un condei rafinat”.
O undă de speranță în viitorul jurnalismului însă păstrez pentru că la evenimentul de lansare au fost prezenți și elevi de la Cercul de Jurnalism al Palatului Copiilor Bacău, pe care îl coordonez. Și cei mici au făcut poze, au luat interviuri și s-au bucurat de această lecție de viață și de jurnalism. Poate că ei…
”De ce ți-e teamă cel mai mult, Viorel Ilișoi?”
”Sunt inamicul meu cel mai tenace”…
