Coca Bloos, un om cu o Arcă a lui Noe în suflet

4
1011

Pe oamenii mici, îi auzi, pe oamenii mari, îi simţi. Coca Bloos este o prezenţă discretă. Nu ridică tonul, nu gesticulează excesiv, nu face declaraţii sonore prin vestimentaţie, nu se machiază, nu începe fraze cu “eu”. Are un telefon vechi de cîteva generaţii, la care, dacă trebuie să răspundă în timp ce purtaţi un dialog, vorbeşte cu voce joasă, să nu deranjeze, iar apoi îşi cere scuze. Foloseşte cuvintele “magice”, “te rog” şi “mulţumesc”, cu oricine, coleg de teatru sau ospătar.

În acea dimineaţă aveam întîlnire pentru interviu. Îmi spusese să vin la pensiunea unde era cazată, la ora 10.00. De şase ani îi ajută, pro bono, pe liceenii băcăuani care organizează ID Fest. Anul acesta a fost din nou în juriu, fără nicio remuneraţie. Voiam să ştiu de ce şi, mai ales, ce credea Coca Bloos despre ediţia 2012 a festivalului. Aveam să aflu răspunsul la prima întrebare înainte ca actriţa să îl formuleze. Şi ăsta a fost adevăratul cîştig al acelei dimineţi.

Întîmplarea a făcut ca un alt coleg al său de juriu să treacă în aceeaşi dimineaţă printr-o peripeţie, cu un scenariu aproape absurd dar cu final fericit: era cît pe ce să piardă autocarul spre Bucureşti pentru că persoana care trebuia să îi aducă biletul (o elevă din echipa de organizare a festivalului) avusese un mic accident cu maşina şi fusese oprită în trafic, după cunoscutul tipar al unor astfel de întîmplări nedorite.

Coca Bloos a trăit momentul cu intensitate, ca şi cum cei doi, şi colegul, şi tînăra fată, îi erau prieteni apropiaţi, membri de familie. N-a avut linişte pînă nu i-a ştiut, şi pe unul, şi pe celălalt, în siguranţă. Nici vorbă să începem interviul (lucru care mi se părea cît se poate de firesc şi mie, aşteptam şi eu, împreună cu actriţa Mihaela Rădescu, cuprinse şi noi, oarecum, de emoţie, în speranţa unui deznodămînt fericit. În zece minute autocarul pleca şi fata cu biletul, sau biletul măcar, nu sosise încă). Coca Bloos s-a frămîntat, a ţinut legătura cu ei prin telefon, le-a fost, într-un fel sau altul, alături, alături de un om care risca să piardă un autobuz, nici măcar trenul vieţii lui, şi o fată care rămăsese în trafic fără oglinda retrovizoare, lucru, nu?, aproape banal. “Big deal”, am spune, şi am trece poate mai departe. Dar pentru Coca Bloos oamenii nu sînt lucruri întîmplătoare, şi nici vieţile lor.

O privesc în timp ce vorbeşte îngrijorată la telefon cu eleva băcăuană implicată în accident. Şi privind-o cum se preocupă pentru binele unui om, practic străin, am ştiut de ce îi ajută pe organizatorii ID Fest.

I-am spus, cînd pe la 10 şi jumătate s-a liniştit şi am început interviul, că atitudinea sa mi-a dat o energie pozitivă şi speranţa că lumea este şi poate fi mai bună decît credem.

“Mă bucur dacă eu pot să vă dau lucrul ăsta deşi, mi-a răspuns Coca Bloos, eu nu mai am nici o speranţă, nici pentru mine, dar nici pentru noi, ca popor, ca umanitate. Deşi din punct de vedere religios nu este în regulă să nu ai speranţă, şi nădejde… Apostolul Pavel spune: «sînt acestea trei: nădejdea, credinţa şi dragostea. Dar dacă dragoste nu e, nimic nu e». Ei, eu nu mai am această speranţă… pentru că, netrăind 100 de ani – nu fac parte din familiile biblice să fiu matusalemică – … nu văd, ca să zic aşa, malul, între ghilimele.

… Mă gîndesc că trebuie să fim umani, dacă tot ne numim aşa, adică oameni… altfel… nu mai sîntem. Sau poate nu mai sîntem, poate nu ne dăm seama dar nu mai sîntem.

Firesc ar fi fost poate să întorc spatele sau să ne vedem de interviu dar cred că asta ţine de bun simţ, de elementarul bun simţ, să stai cu omul care trebuie să plece, să nu-l laşi singur în drum… Educaţia… Şi, după aceea, cred că ţine şi de moştenirea cu care pleci de acasă, a celor şapte ani de acasă. Apoi, este autoeducaţia, ce-ţi dobîndeşti, în bine sau în rău, în defecte sau în valori, depinde la ce te raportezi”.

Am plecat după două ore de dialog (o parte din el voi dezvălui într-un interviu), am plecat zîmbind, deşi, poate, nu îmi mai amintesc bine, şi lăcrimasem la un moment dat. Coca Bloos, Cornelia, după numele de naştere, cum mi s-a prezentat în finalul întîlnirii noastre, este un om cu un echilbru şi un rafinament al trăirilor tot mai rar întîlnite. Iar dacă ai privilegiul să staţi de vorbă vei trăi sentimentul că nu ne-am pierdut ca umanitate, deşi ea spune că şi-a pierdut speranţa. Energia pozitivă şi căldura acestui om, modestia, generozitatea şi curăţenia ei sufletească te fac să zîmbeşti sau poate să lăcrimezi de bucurie la gîndul că, în această lume care se îndreaptă parcă spre un naufragiu spiritual, mai există oameni ce poartă în suflet cîte o Arcă a lui Noe, chiar şi fără să o creadă.

.