Timp de o săptămână, puteți vedea la Galeriile ”Frunzetti”, din Bacău, în spațiul laborator pus la dispoziție tinerilor creatori, Expoziția de fotografie ”Multe cuvinte”, care include 25 de imagini realizate de David Cosma, un artist în vârstă de 18 ani. Sunt lucrări de fotografie stradală, ce redau scene de viață din Viena și București, surprinse cu aparate pe film și oferite privitorului în naturalețea lor, neprocesate. David Cosma este elev în clasa a XII-a, la Coegiul Național de Artă ”George Apostu”, la clasa de Grafică a artistului plastic Luminița Radu. În domeniul fotografiei este, însă, autodidact, pașii săi spre creatorul de astăzi fiind străbătuți prin încercări și descoperiri succesive, încă de la vârsta de nouă ani. Este prima sa expoziție într-un spațiu al Uniunii Artiștilor Plastici din România – Filiala Bacău. La vernisaj, au fost prezenți colegi și profesori, prieteni apropiați, dar și fotografi din generații diferite, interesați de a descoperi viziunea unui nou nume apărut în fotografia băcăuană. Discuțiile despre fotografie s-au purtat pe muzica trap, la un pahar de Lambrusco rose.
-Cum ai început să faci fotografie? Și de ce ai ales fotografia pe film?
-Acum opt – nouă ani mă jucam cu camera foto a mamei mele – tata a lucrat în Amsterdam și a adus acasă super multe camere pe film – și mama zicea: ”ce bine că am scăpat de filmul ăla, că e costisitor, și durează mult să developezi, acum e digital tot”. Și, cum tot timpul, când îți spune maică-ta să nu te duci undeva sau să nu faci ceva, o faci, m-am îndrăgostit de film, pentru că digitalul arată foare spălat și trebuie editat. Filmul reproduce exact momentul, fix emoția aia, și rămâne acolo tot timpul, e fizic. Și de atunci tot trag pe film și îmi place mult mai mult.
-Unde developezi fotografiile?
-Le-am developat în Cluj, e mai ieftin, acolo e toată hipstăreala cum ar veni, e toată România, acolo s-au cam dus tinerii pe fotografie, pe film, oamenii fiind mai deschiși la minte. Aici să-ți developezi un film și să-l scanezi ajungi la un 25, 26, și acolo cu 12 lei ai filmul scanat, developat, mai pui încă 10 lei și l-ai și printat.
-Pe ce cameră lucrezi?
-Am…wow… nu știu modelul, când faci poze pe film nu-i ca la DSLR-uri, ”poza asta are megapixelii ăștia de la camera aia”, când e pe film e aceeași calitate la tot, diferă doar obiectivele, am vreo șase; unul e un Fuji Film, pe care-l am aici, cu mine, un Fuji Film Point & Shoot DL 80, și mai am o Minolta, cu un obiectiv de 24 – 38 pe ea.
-Expoziția ta e centrată pe fotografia de stradă, unde au fost făcute imaginile?
-Trei – patru sunt din București și multe sunt din Viena. Am mai avut o expoziție la Snobbish, și acolo erau din Cipru și din Serbia, dar aici majoritatea sunt din Viena. Când am auzit că pot să fac expoziția, am zburat direct în Viena și am tras cât mai mult posibil.
-De ce în Viena?
-Viena are cel mai relaxat public, îs super reci, te lasă-n pace. Și la fotografia stradală, când tragi, interacțiunile cu oamenii vrei să fie cât mai limitate. În Cipru, de exemplu, era să mă ia la bătaie un om, dar germanii de regulă n-au treabă, m-a văzut unul că i-am făcut poză și m-a lăsat în pace.
-Vrei să mergi mai departe să studiezi fotografie, la universitate, sau e doar un hobby?
-Să spun ”nu știu” ar fi urât, pentru că fac asta de atâta timp, ar însemna că o ignor. Eu tot timpul am zis că vreau să mă duc pe regie, să filmez, dar cel mai probabil chiar nu am nicio idee în acest moment. Însă, indiferent ce voi alege, fotografie tot o să fac.
-Ce te interesează în fotografie, ce urmărești?
-Nu suport portretele, deloc. În fotografie, în general, eu sunt, gândesc mult mai old school, de asta trag și pe film. Nu-mi plac DSLR-urile, nu-mi place să facem poze pe telefon, să știi subiectul din poză, nu suport când cineva pune o poză, care ori e la studio, ori e un prieten de-al lui care pozează într-n fel. Deși arată superb, de altfel, mi se pare că ignoră total scopul unei poze. Adică fotografia stradală a fost tot timpul la modul ”băi, documentez cartierul sau strada sau orașul, dar nu cunosc oamenii”, și nu le faci, efectiv, poze la prieteni, prinzi oamenii din rutina lor de zi cu zi, și îi faci să fie cât mai artistic și cât mai frumos, că viața este, ea în sine, o artă. Urmăresc ca poza să fie cât mai punkistă, cât mai urâtă, zgârieturi, praf, lumină, oameni tatuați, tăiați, să fie cât mai naturală, pentru că naturalețea și toate astea, când nu e machiată tipa, mi se par chestii pe care le pierdem, adică alea-s amintirile, nu ”uite, maamă, ce frumoasă era poza!”, ci ”băi, e un tip care n-are pantaloni în poză!”, adică alea-ți rămân în cap. Urmăresc în general să fie cât mai naturale și cât mai puțin editate. Dacă ea, așa, needitată, e o poză faină, ești un fotograf bun.
-A vorbit cineva la vernisaj? (eu am ajuns cu o jumătate de oră după deschiderea expoziției, n.m.)
-Nu, nu-mi place. Am deschis, m-am uitat la ei, și-am zis ”Bună ziua! Bine v-am găsit! Bine ați venit! Intrați! Mă duc până la magazin să cumpăr vin, că nu e” (râde, n.m.) Și-atât. Fără alt speech. Mi se pare… adică să spun ”Bine ați venit în camera mea, intrați, uitați, aici sunt pozele mele, când le-am făcut începea să plouă și mă picura pe mână aici, și le-am developat la Cluj, mulțumesc frumos, la revedere!” (râde, n.m.). Nu! Vino, uită-te la poze, bea vin, dacă înțelegi ceva, bine, dacă nu…
-Am văzut că pe Facebook la adresă ai trecut că locuiești în New York…
-Da, nu, nu-s de-aici (râde, n.m.), nu mă regăsesc… Eu vreau, de când pot să vorbesc, să mă duc în New York, să fac poze în New York, dar e super greu să trăiești acolo. Urmăresc un fotograf de-acolo Daniel Arnold, omul trăiește din asta și e un fel de idol, e bazat, e sigur pe el, se duce cu flash-ul fix în fața omului și trage, a făcut poza, se uită la el, omul nu-i comentează, și pleacă.
-De la cine ai învățat să faci fotografie, tehnic vorbind?
-Singur. Mama m-a scos de la școală, în clasa a VI-a sau a V-a, și m-a trimis la taică’miu în State, și, fiind viză de șase luni, nu puteam să mă duc la o școală publică, și am făcut școală acasă. Iar când m-am întors, am început să plâng, și să arunc cărți prin casă, și să zbier că eu fac tot școală acasă, că nu-mi place la școală. Și a spus mama ”bine”. Iar apoi au început rudele să spună ”Cum face școală face acasă? Câtă școală poa’ să facă?”. Dar am făcut mai mult decât fac acum în liceu. Când am ajuns la liceu am realizat că nu se face școală, eu singur rupeam cartea. Dar câtă școală poți să faci? Șase – șapte ore. Și, după aia, când mă lăsa singur, îmi zicea mama: faci ce vrei, ești singur, adică poți să începi să te gândești la ce vrei să faci cu-adevărat. Și din a VI-a, până-n a IX-a efectiv asta am făcut, focusul, lumina, umbra, Photoshop. Efectiv am luat camera și am început să văd cum funcționează. Am făcut o poză și… e întuneric, de ce-i întuneric, am schimbat setarea, am deschis diafragma, am tras poza, și am văzut că e mai luminoasă, aaa… deci asta era… (râde, n.m.). Și a fost efectiv un antrenament de patru – cinci ani, ceva de genul.
-Cu telefonul nu faci poze?
-Pentru Instagram, dar în rest, nu. Tot văd reclamele și clipuri cu hashtag #shootoniphone, și zic, ”wow, ai filmat pe telefon, super… ” (râde n.m.) Nu-i văd sensul, e în buzunar… amintirile da, dar… Ar fi super să se mențină asta cu filmul, dar nu cred… adică s-a întors acum, hipstăreala oricum a-ntors moda, și-acum vinilurile iar îs super căutate și cumpărate, am văzut unde am intrat la Cluj, pentru film, erau și viniluri, și efectiv se-mpingeau oamenii pentru viniluri. Hipsterii (râde, n.m.)
-Tu cum te descrii? Ești hipster? Sau ce ești?
-Eu sunt… cel mai urâcios, și cel mai egoist nonconformist. (râde, n.m.) Nu-mi place nicăieri. Pot să fiu primit, pot să vreau eu să intru undeva, nu, de asta n-am avut niciodată un grup de prieteni, adică am mai multe, nu rămân la unul singur. Nu-s super religios, nu am nimic care să mă fixeze într-un grup.
-Ce cauți, de fapt, în viață? Probabil, ceva tot cauți, de vreme ce tot intri și ieși din toate microuniversurile astea?
-Pur și simplu, vreau să știu… Mă pun jos, stau jos, beau apă, mă uit pe geam și-s total împăcat. Nu mă gândesc că puteam să fac așa sau altfel. Nu vreau să știu că am ales dreapta sau stânga, vreau să fiu eu, cu mine, și-atât.
-Cum simți tu în acest moment al tău de creație, coeziunea de grup a generației? Ai în Bacău tineri cu care poți vorbi despre fotografie? Faci asta? Cu cine mai vorbești atunci când vrei să schimbi informații pe tema aceasta?
-Când am intrat în clasa a IX-a, după ce am făcut școală acasă, nu știam pe nimeni, nu mă știa nimeni. Și am avut norocul să trec prin tot felul de grupuri: popularii, ăia cu bani, dubioșii, hipsterii ș.a.m.d., și pur și simplu am realizat că nu vreau să fac parte dintr-un grup anume, am luat câte unul din fiecare grup și mi-am făcut grupul meu, cu ei, și am realizat că nu există un fel de om și sunt super puțini oameni… adică majoritatea ascultă muzica pe care o ascult și eu, știu și la ce poze mă refer, când vorbesc de poze sau legat de cultura hip-hop. Cei mai mari rapperi de acum au fotografi care fotografiază pe film și se unește cultura de hip-hop cu fotografia, într-un fel. Am avut norocul să am hobby-ul care să se lege și de prieteni și să fim toți o familie. Așa s-a născut BHUM, e grupul meu, și ne ocupăm împreună de evenimente, petreceri, facem expoziții, am un tovarăș care face haine, și tot așa a luat naștere și expoziția asta.
-Dintre fotografii băcăuani pe cine cunoști?
-Știu de Ovidiu Ungureanu, și de Viorel Cojan, cred. Și Lucian Popa, nu știu dacă e fotograf sau nu, Lucian m-a ajutat cu prima expoziție, la Snobbish.
-Expoziția se numește ”Multe cuvinte”. Nu te-ai gândit să pui niște nume la poze?
-Nu, nu, din nou, libertate, (râdem, n.m.), ce nume vrei tu, poți să te gândești când te uiți la poza asta la… Uitare, și numele să fie ”Plecare”, și apoi să încerci să-ți amintești ”Cum dracu’ îi zicea la poza aia? Uitare, oare, sau Plecare…”… E cum vrei tu.
