Primele spectacole de dans contemporan le-am vazut in facultate, la inceputul anilor 2000, la Odeon. Cred ca nu intelegeam mare lucru dar ceea ce ma atragea era ideea mea ca dansul contemporan e un fel de nesupunere a unor artisti in fata rigorilor clasicului. Faptul ca voiau sa-si exploreze creativitatea si sa se exprime diferit pentru mine era suficient sa-mi cistige atentia. Si mai era in plus senzatia aceea de bine pe care mi-o dadeau energia dar si armonia unui astfel de spectacol.
Astazi, dansul contemporan imi place in primul rind pentru aceleasi motive pentru care imi plac artele contemporane, pe care le consider forme de cercetare a existentei si a fiintei umane, cu rol in procesul evolutiei noastre spirituale. Un produs de arta contemporana, dans, teatru, lucrare plastica s.a.m.d. este un discurs al unui artist despre lumea in care traiesc iar interpretarea/confesiunea sa imi poate oferi o imagine noua, diferita asupra realitatii. Arta contemporana este pentru mine o forma de explorare a necunoscutului existentei, a acelei zone care incepe cind se incheie perceptibilul, a marginilor sau dimpotriva a inceputului fiintei. Iar spectacolul de dans contemporan, devenit o zona de sincretism al artelor – unde intilnim, pe linga arta miscarii, si muzica, si teatru, film, arta plastica s.a.m.d. – reflecta, la modul ideal, mult mai bine ritmurile, vibratia timpului in care existam, decit o propunere artistica singulara, precum, poate, o expozitie de pictura. Un spectacol reusit te transforma, iti deschide mintea.
Dansul contemporan e zona estetica de protectie impotriva uritului existentei, de descarcare de energii negative si de asimilare de energii pozitive. In acest sens, sprijinirea artelor este o necesitate, ce tine de securitate si protectie sociala. Arta contribuie la sanatatea spirituala, in aceeasi masura in care medicina contribuie la sanatatea fizica a individului. Astfel ca artistul are, pe scena, responsabilitatea medicului, in sala de operatie. Un spectacol de dans contemporan izbutit te pune in armonie, cu tine insu(a)ti, cu lumea din jur, iti activeaza capacitati latente de perceptie si creativitate, te ajuta sa auzi cu simtul vazului si te poate face sa te intrebi, privind, „ce viteza atinge corpul in repaus?”.
Obisnuiesc sa spun ca artele spectacolului sint o oglinda in care iti poti vedea sufletul. Acest lucru este cu atit mai adevarat in cazul dansului contemporan, care e, in esenta, orice tip de miscare, de la cea vizibila, a existentei cotidiene, pina la cea invizibila, a sufletului.
Mie imi place Isadora Duncan;este prima dansatoare care ti-a impartasit sentimentele privind dansul:)
Se vede si in „Miss Julie”, unde ai, in partea de inceput, o alura de Isadora Duncan.
ei, Fara Filtu,as vrea eu:) dar ma bucur ca ai observat:)))Cristina Ciobanu sa traiasca!
Chiar imi place ce-ai scris. Daca-mi permiti, eu as prefera ca acest tip de experimente sa-si gaseasca la un moment dat scopul, sa aiba o finalitate-adica un spectacol. Sigur, ca ceea ce se-ntimpla la Centrul Apostu are ca scop laboratorul de dans contemporan. Si dupa cum ai vazut de-a lungul editiilor, nu multa lume gusta genul.
Oare de ce? Cum nu e gustat nici teatrul contemporan.Cum nu gasesti multi adepti nici pentru plastica contemporana.
Trebuie sa stii cite ceva in aceste domenii ca sa prinzi gustul, ca sa intelegi de ce s-a ajuns aici, la acest tip de exprimare…Si stiu, dar nu ma surprinde placut intotdeauna…
Prefer baletul clasic, pentru ca n-as putea sa-l fac. Pentru ca nu suport atita rigoare.
Spunea Oleg Danovski(‘dirijorul de lebede”) intr-un interviu:
„…Ce ramine in urma dumneavoastra?
O.D-O clipa de frumusete.
Doar atit?
O.D.-Crezi ca e putin?”
Eu inca n-am plecat cu un astfel de sentiment de la nici un dans contemporan…Ba da, de la Razvan Mazilu!
Dar el introduce elemente de clasic mai mereu…:)
Un mesaj recent al lui Dan Perjovski, parca, spunea „orice arta a fost odata contemporana”. Clasicul e frumos, desigur, dar contemporanul mi se pare mai atragator chiar pt imperfectiunile sale si pentru aspectul sau neterminat, in continua „scriere”, ca si istoria din care facem parte.
Un critic de dans mi-a spus odata ca e gresit sa cauti povestea intr-un spectacol de dans contemporan, ca in literatura, de ex., si ca esentiala este emotia transmisa. N-o simt nici eu mereu. Dar cautarea ei ma readuce in sala de spectacol. Multumesc pt confesiune.
Imi place si mie Razvan Mazilu, un spectacol al sau pe care inca nu l-am uitat e „Urban Kiss”.
Si sunt de acord! Dar nu te pot avea numai pe tine spectator. Ce frumos ar fi atunci…As cuta cu tine la nesfirsit;pentru ca ,da, orice artist iti va spune ca cel mai bine se simte in laboratorul propriu, cind cauta sa exprime sentimente puternice potrivit talentului sau. Eu ma simt extraordinar in repetitii;premiera, adica finalul laboratorului ma sperie;cum adica,doar atit am putut gasi?
Si vine publicul Fara Filtru: si el trebuie sa creada si sa inteleaga! caci in final, datorita lui traiesc.
Uite:”Casa Bernardei Alba”, „Auto”, spectacole care pentru noi au insemnat ceva! Publicul a fost usor reticent. E ceva in orasul asta care nu permite deschiderea orizonturilor….In acest sens argumentez si mai sustin exprimarea artistica pe intelesul tuturor.
Cum deschidem mintile? Am sa ma gindesc la asta…:)