Despre istoria şi miturile Bacăului, cu Mihai Ceucă, un om – document (I)

La începutul lunii septembrie 2016, Mihai Ceucă (foto), cercetător, colecţionar, el însuși un om – document, a publicat albumul bilingv ”Bacău, urbea cu parfum de epocă”/”Bacău, the town with vintage perfume”, o istorie în imagini a Bacăului vechi (1899 – 1949). Acesta este cel mai recent volum dintr-o serie de patru albume realizate cu implicarea colecționarului băcăuan, proiect care formează arhiva cartofilă a judeţului Bacău și care este rezultatul unei activități de peste 50 de ani în domeniu.

Vă invit să parcurgeți un interviu – în două părți – despre istoria și miturile Bacăului, despre cum modelează personalitatea copilului pasiunea pentru colecționat, despre cântecul de lebădă al filateliei sau despre ceea ce ar însemna, în opinia lui Mihai Ceucă, șansa de supraviețuire a unei colectivități mici, precum orașul Bacău.Interviul a fost realizat în septembrie 2016.

”Din momentul în care ai sentimentul acesta, că aparţii locului, ai altă viaţă”

– Eu vă privesc în felul următor: Mihai Ceucă este un om–istorie, un om-document, un om–memorie, pentru că prin pasiunea dumneavoastră feriţi Bacăul de amnezie. Dumneavoastră vă priviţi în acest fel munca de colecţionar, ca o activitate de recuperare a istoriei?
– Aceasta a fost și rămâne intenţia mea. Sincer să vă spun, era o recuperare pentru mine însumi, nu pentru valoarea materială a pieselor, cărţile poştale neputând fi preţuite. Până la urmă, valoarea este intrinsecă. Cartea poștală ilustrată mă interesează ca document. Mă întrebam mereu: dacă aş avea 10 lei, ce este mai bine să fac? Să iau o carte poştală ilustrată de epocă sau altceva? Ce să prefer? Să păstrez un document sau să mă duc să beau o bere? Pentru mine, cam aşa s-a pus problema. Şi am decis de cele mai multe ori să renunţ la bere şi să achiziţionez un document. Am privit de la început această activitate de colecţionar nu pentru a avea eu o comoară, ci pentru a aduna documente care au scăpat să fie rupte, aruncate și care merită a fi recuperate. Era în ţară o perioadă când n-aveai voie să ai vederi cu Familia Regală, de exemplu. Vă daţi seama câte cărţi poştale au fost distruse în ţara asta pentru că nu era voie să le ţii. Ei, s-au găsit totuşi şi câţiva oameni care au riscat, le-au pus într-o carte, pe undeva, şi uite că acum mai reapar.

Deci, pentru mine, valoarea ilustratelor este de document. Şi sincer vă spun că, inițial, erau documente care mă interesau doar pe mine, din dorinţa de a afla istoria adevărată. Întrebam pe cineva unde a fost strada Busuioc sau strada Felix Grivel şi nu ştia nimeni să-mi spună. Și atunci, cărţile poştale ilustrate erau nişte repere de unde puteam să pornesc. Am încercat cu vestita monografie a lui Grigore Grigorovici să localizez povestea, deci să identific din ce poveste erau imaginile şi în felul acesta, practic, făcând cunoştinţă cu Bacăul, mă simţeam şi eu mai sigur şi mai devotat oraşului. “Bacăul este oraşul meu”, îmi ziceam. Din momentul în care ai sentimentul acesta, că aparţii locului, ai altă viaţă.

Monografia lui Grigore Grigorovici, ”«Legendele Olimpului» transpuse în Bacău”

– Mi-aţi spus că dumneavoastră vă bazaţi întotdeauna pe documente în munca de colecţionar. Mai aveţi şi alte reguli de la care nu faceţi rabat în activitatea dumneavoastră de cercetător amator al istoriei Bacăului?
– Colecţionarul are documentul în faţă. Se bazează pe un document dar, un document trebuie privit întotdeauna într-un ansamblu. Dacă nu discutăm de conjunctură, hai să-i spunem „istorică”, de momentul istoric în care a apărut documentul respectiv, în orice fel de colecţie, n-avem nicio imagine relevantă despre ce reprezintă piesa aceea. Până la urmă, a apărut o carte poştală ilustrată, dar ea are o istorie întreagă. A fost tipărită pentru că s-a înfiinţat, în primul rând, editura respectivă, a fost o conjunctură precum Zilele oraşului, a fost aniversarea unei personalități, s-a tipărit o monografie, s.a.m.d.

– Pentru albumul ”Bacău, urbea cu parfum de epocă” aţi făcut documentare în arhive?
– Pentru forma în care este prezentat albumul nu a fost nevoie de o documentare în arhive. Am transpus numai informaţiile cartofile din documentul numit „carte poştală ilustrată” dar, am, dacă vreţi, o supărare a mea. Când se discută despre Bacăul vechi, orice povestitor face imediat referire la un pasaj din Monografia lui Grigore Grigorovici. Toată stima, tot respectul şi toată aprecierea pentru bunele intenţii ale acestui autor dar, până la urmă, este o monografie, o carte de poveşti, „Legendele Olimpului” transpuse aici, în Bacău. Uneori, te poate chiar deruta. În momentul în care încercam să adun date, cum făceam pentru istoria filatelică a oficiilor poştale din Bacău, de exemplu, informațiile din monografie m-au derutat. Grigorovici a spus o anumită dată pentru un oficiu poștal şi, în realitate, nu era data aceea. Trebuia să mă confrunt cu colegii care erau de părere că ”dacă a spus-o nea Grigorovici, gata, dom’le, asta e, e bătută în cuie”. Argumentam cu documente și constatam cu toții că monografia este mai mult o poveste.

Discutam cu colegii că şi răposatul prieten al meu, Eugen Şendrea, tot cărţi de can–can scria. Avea însă „condei” și aproape te convingea că erau fapte reale. Eu am mers pe ideea inginerească, să mă bazez pe documente. Şi atunci, citez întotdeauna ceva din document când povestesc. Am un blog al meu, special făcut, ”Bacău–addenda monografiilor” și am declarat în preambulul primului articol: „Vă invit aşadar, să ne grupăm toţi cei care, tineri sau bătrâni, necărturari, putem reînvia amintirile despre evenimentele vieţii oraşului nostru întru păstrarea lor în memoria colectivă. Să convingem cunoştinţele în vârstă, bunicii, părinţii să povestească despre oraş şi despre faptele cetăţenilor. Să povestim şi noi, indiferent de vârstă, faptele trăite. Privim cu uimire ilustratele şi documentele vechi; aceeaşi uimire o vor trăi şi urmaşii, privind relatările noastre. Să fim „necărturari” dar să… scriem. Important este să nu devenim ridicoli şi să ne propunem doar o addenda la lucrările profesioniştilor. Marile romane sunt gustate de puţină lume, basmele simple hrănesc spiritual poporul!”

Am citit recent că la un mare simpozion, pe teme de istorie, la Cluj-Napoca, rectorul universității din Cluj-Napoca a făcut nişte referiri care au supărat tare şi tineretul dar şi istoricii. L-a făcut harcea–parcea pe Neagu Djuvara şi are undeva un pasaj în care spune: „e bine că scriu istorie şi inginerii şi medicii şi avocaţii şi nu mai ştiu care dar ei trebuie să spună acolo că încercările lor sunt «scrieri», nu istorie”. Eu accept ideea asta, şi o recunosc. Mai dădea şi un exemplu foarte clar: „toţi sunt medici dar unul este oftalmolog şi ştie bine oftalmologie, altul e chirurg şi ştie numai chirurgie sau ATI”. Sunt de acord cu treburile astea dar asta nu înseamnă că, dacă nu pot să scriu la nivelul lui Balzac, nu trebuie să scriu. În cel mai rău caz, apelez la un profesionist şi-i spun: „dom’le, corectează-mi, pune frumos în pagină, dar asta e ideea pe care vreau s-o spun şi să rămână”. Deci aici e dichisul din punctul meu de vedere. Şi atunci, cu blogul acesta al meu abordez câteva teme, argumentate numai cu documente, inclusiv cu fotocopii ale documentelor. De exemplu, oare câţi ştiu din Bacău despre Piaţa Cristoveanu?

Eu vin cu argumente, cu documentul, hotărârea dată de Consiliul Municipal, conform căreia, datorită contribuţiei sale – a făcut el o donaţie de vreo 10 mii de lei pentru şcolile Bacăului, în 1900 –, s-a redenumit fosta stradă Primăverii cu strada Cristoveanu iar piața de la intersecția cu fosta stradă Busuioc a primit numele „Piaţa Cristoveanu”. Acolo era şi casa lui printre altele, Piaţa Cristoveanu fiind piațeta care e în faţa Casei Căsătoriilor – Starea Civilă. (foto ilustrată) Sau, vorbesc despre Biserica Armenească. Am eu în cap să sparg nişte mituri.

– Care sunt aceste mituri?
– Un prim mit este chiar povestea cu Biserica Armenească. Eu ştiu biserica asta pentru că era impresionantă. Ca dimensiune era aproximativ cât Catedrala Sfântul Nicolae, dar mai frumoasă. Şi circulă mitul că „nenorociţii ăia de comunişti”, care au demolat o sumedenie de biserici în ţara asta, au demolat şi Biserica Armenească. Eu nu vreau să fiu un nostalgic, deşi sunt un produs al socialismului românesc şi băcăuan dar, când vrem dreptate, să spunem adevărul. Aceasta este biserica (Mihai Ceucă indică imaginea -FOTO-cu Biserica Armenească, din albumul său n.m) N-a fost stricată pentru că au zis comuniştii „băi, fir-aţi voi să fiţi de armeni creștini, ia să vă demolăm noi lăcaşul de cult!”. Am găsit documentele prin care parohul armean cerea, imediat după cutremurul din 10 noiembrie 1940, Primăriei simplu și clar: “Domnule primar, vă rugăm să ne ajutaţi nu cu bani – așadar, subliniat – nu cu bani – ci cu oameni care să ne demoleze turlele bisericii. Dacă nu puteţi de la Pompieri, puneţi o vorbă bună la Unitatea Militară”. Deci o cerea parohul, şi asta era în 1940. Și mai spunea acolo: „în 1923 pur şi simplu s-au fisurat turlele și au fost consolidate”. Şi într-adevăr eu aşa mi le amintesc, turlele astea erau cu nişte contrafise, cu nişte sârme groase puse pentru consolidare. După care, în 1968, tot Parohia cerea autorizație să vândă jumătate din spațiul pe care era Cimitirul Armenesc.

Am încercat să găsesc documente, să văd, totuși, când s-a demolat, să găsesc documentul de demolare, poate că există acolo și o motivare a acestui act. Dar nu se găsește, nu am reușit eu să găsesc. Poate că, încă, nu sunt date toate publicității dar acestea ar trebui să fie date. Un document referitor la această demolare nu am găsit. Am fost prin zonă să mă documentez, cum fac eu de multe ori, să discut cu oamenii. Am întrebat cetățenii din zona de acolo, de pe strada Șoimului. O sămânță mică de adevăr există, că au dărâmat biserica și că în locul ei au făcut niște blocuri mici în care încă stau locuitorii de atunci. Era o zonă ultracentrală, cu apartamente bine făcute. Și am întrebat localnicii. Unii nici nu-și aduceau aminte. Dar am eu un foarte bun prieten, un profesor, care stă chiar acolo și care mi-a zis: ”Măi, Mihai, nu pot să pun un jalon temporal la ora actuală. O vedeam tot timpul din bucătărie, când deschideam geamul, vedeam biserica, apoi n-am mai văzut-o, dar nu pot să-ți povestesc de când”. Nu-și aducea aminte. Am mai vorbit și cu alți cetățeni, și discutam în general cu cei în vârstă, care își aduceau aminte că era biserica pe acolo, o localizau în diverse moduri, ca într-o poveste. Dar, au fost patru doamne, în timp, care, toate, au zis: ”domnule, turlele bisericii au fost demolate pe data de 3 martie 1977.”

– Nu v-a pus pe gânduri precizia asta?
– Ba da! Stați să vedeți de ce. Cică: ”Au demolat turlele pe 3 martie și pe data de 4 martie Dumnezeu ne-a dat cutremurul”. Deci au făcut legătura imediat între demolarea turlelor bisericii și cutremur ca pedeapsă Dumnezeiască. Și informația e credibilă cu atât mai mult cu cât erau patru doamne. Deci nu am discutat cu un grup ci, separat, patru doamne mi-au localizat clar momentul demolării turlelor pe data de 3 martie. După care, restul Bisericii Armenești s-a demolat mai în toamnă, și anul următor. Se leagă într-un fel și cu clădirile alea, blocurile mici de pe strada Șoimului, construite în ’78.

– Ce alte mituri mai cunoașteți despre Bacău, pe care le puteți demonta cu documente?

– Un alt mit, care este de-a dreptul enervant datorită utilizării lui frecvente, este că Parcul acesta în care stăm noi acum (Parcul Cancicov n.m.) se datorează ca existență domnului Mircea Cancicov, cel care ar fi donat 35 de hectare cetățenilor orașului, devenind binefăcătorul orașului. E o ”minciună crasă”, cum se spune. E inexact. Pe terenul acesta a fost așa numita ”țarină” a orașului, lăsată de domnitori încă de pe timpul lui Sturdza. Țarina orașului era terenul în care cetățenii care aveau casă în Bacău, de cel puțin zece ani, asta era o condiție, primeau o parcelă în țarina orașului. Țarina se întindea tot parcul actual, inclusiv pe unde este stadionul acum și toată zona Letea. Țarina orașului era utilizată de cetățenii care aveau locuință ca să-și pună și ei o legumă…

– Informațiile acestea de unde le aveți?
– Asta este istorie clară, există o documentare făcută de doamna Eugenia-Mărioara Mihalcea, cercetător la Arhivele Naționale. Sunt documente referitoare la țarina orașului. Dar vă arăt o hartă din 1896, binecunoscuta prima hartă a Bacăului, în care apare clar țarina. Prin 1923, după Unire și cu noua Constituție, s-a anulat prevederea aia din moși strămoși referitoare la țarina orașului și tot spațiul a trecut în administrația primăriei și atunci, în ’23, regele Ferdinand a promis luptătorilor că le dă pământ și inițial s-a dat pământ aici. Există documente clare, de asta vă spun.

Alt mit care trebuie demontat este cel al Canalului Negel-Trebeș, mai corect zis, povestea pârâului Negel. Pe actuala stradă Mioriței curgea pârâul Negel. Și mitul aici apare; aud adesea: „dom’le, Negelul curge pe sub stradă, se umflă când plouă și face toate necazurile…”. Aici este eroarea: Negelul nu mai este, toate inundațiile din zonă sunt datorate proastei dimensionări a canalizării, că apa se adună până la urmă, orice am face. Negelul curge dinspre Măgura – dacă vă duceți la Barați treceți un pod peste Negel, pârâul este și acum, doar că vara seacă – pe vremuri ocolea actualul cartier CFR și apoi, după Gară, intra pe traseul străzii Mioriței și se ducea până la Podul de Fier, podul spre Roman. Pe strada Miotriței, până la Autogară, era inițial albia pârâului Negel. Ei, povești despre pârâul acesta, cu canalizare, că de fapt l-au ascuns și de fapt iar se revoltă apele și fac inundații s.a.m.d. au existat și există și eu sper să pun pe blog istoria, cu documente, cu hărți, cu tot ce trebuie.

Până la urmă, Negelul a fost deviat. În 1923 s-a pus pentru prima dată problema. A fost chemat un mare arhitect al Bacăului, mutat în București, prieten cu primarul, și de aici scandal că fără să facă licitație a dat direct lucrarea arhitectului Petre Budu, ba i-a mai dat și avansul pentru lucrare. Se vede că scandalurile la primărie nu constituie noutăți. Important a fost faptul că proiectantul s-a dovedit a fi un tip foarte bun, profesional vorbind, și a făcut un studiu pentru rezolvarea problemei inundației din zona cartierului de Nord și un proiect propriu-zis de amenajare a cartierului de pe țarina orașului, care nu era încă parc. Și a apărut așa numitul Cartier al Eroilor. Există planuri cu acest cartier, dar nu s-au mai aplicat până la urmă, e o poveste lungă de tot, în urma căreia s-a renunțat la a se mai face cartierul. Și s-a făcut parcul, care în schița inițială era denumit ”Parcul Eminescu”, așa urma să-l intituleze. Atunci au apărut două variante: una, să se amenajeze Pârâul Negel după model Dâmbovița și Bega, dar aici era problema că nu avea suficientă apă, nu puteai să faci canal, nu puteai să pui o barcă, nu puteai să pui nimic, sau, a doua, să fie deviat. Și s-a ales a doua variantă. Târziu, în anul 1957, albia pârâului a fost umplută cu pământ, s-a făcut strada Mioriței și apoi, s-au construit blocurile.

Tot în anul 1923 au fost înregistrate repetate reclamații ale cetățenilor că sunt inundații, că nu se îngrijește primăria să facă o canalizare cât de cât. La un moment dat am găsit, ca documente, ordine ale primăriei prin care se interzicea să se mai arunce găini moarte în pârâu, fapt ce vorbește și de igiena orașului de la acea vreme. Igiena are o istorie fascinantă pe care aș vrea să o citească nu numai tinerii, toți oamenii, pentru că probabil ar prețui mai mult orice realizare făcută acum dar și orice străduță veche rămasă. Vă închipuiți cum era orașul acesta fără nicio canalizare? Un oraș în care oamenii ieșeau dimineața pe Strada Mare, strada comercială unde erau toate magazinele, cu olița și o aruncau în stradă? Vă dați seama ce însemna asta? Deșeurile se uscau natural și se transformau în praf, acesta era adevărul.

Prin anii ‘30 și ceva, după ce s-a construit Cartierul CFR – cartierul ăla are și el o poveste extraordinară și bine ilustrată în documente – la un moment dat, a apărut o reclamație către primărie de la câțiva vizitatori – cetățeni străini care intrau în Bacău – care spuneau: ”fraților, cum suportați mirosurile astea pestilențiale în Bacău?!”. Când a intrat Sanepidul pe fir a constatat că oamenii din cartierul CFR, din proprie inițiativă, construiseră o groapă mare, dincolo de calea ferată, în care aruncau toate deșeurile de orice natură, din casă. Vă dați seama că groapa asta descoperită pe timp de vară făcea catastrofe? Ne închipuim cum ar fi acum așa ceva? Deci ce avem acum în oraș e un progres, nu foarte mare, dar e un progres.

Revenind la Parcul Cancicov, reamintesc că acest domeniu era proprietatea oamenilor, a trecut apoi în proprietatea primăriei, care a încercat să facă pe spațiul acesta un cartier de locuințe, dar s-a făcut parcul. În concluzie, singurul merit al lui Cancicov este acela că în perioada respectivă era ministru al Agriculturii și a făcut un ”trafic de influență”, ar spune DNA-ul de astăzi. În fapt, el a făcut o treabă bună deoarece a dat o notiță către o pepinieră de la Cluj, un fel de Institut de Cercetare care aparținea direct de minister, cu o dispoziție să faciliteze trimiterea la Bacău a 10 mii de puieți, care să fie plantați aici pentru amenajarea parcului.

Cei 10 mii s-au transformat în vreo 20 de mii, tot Bacăul s-a umplut atunci de puieți de tot felul, și s-a amenajat parcul, care era mult mai mare ca suprafață, până în gardul liceului de fete. Domnul profesor Șerban Lucian are în proiect să scrie o monografie a străzii pe care a copilărit – un fel de ”Anatomia unei străzi”, apropo de Paul Grigoriu – și o să spună toată povestea cu parcul mare, cum s-a tăiat strada Parcului și s-a micșorat parcul, cum s-a făcut cartierul și Teatrul de Vară, teatru care trebuia să fie undeva în parc, după cum era prevăzut inițial. În fine, astea sunt povești.

”Speranța mea este ca, totuși, spiritul de apartenență la urbe, la colectivitate, să reînvie”

-Care ar fi gândul dumneavoastră legat de viitorul filateliei și al cartofiliei? Ori de viitorul orașului, că am pornit de la Bacău?
– Nu numai că e gând, este și speranța mea; sunt prea bătrân să o văd aplicată, dar speranța mea este ca, totuși, spiritul de apartenență la urbe, la colectivitate, să reînvie. Eu sper că și conjunctura istorico-politico-religioasă actuală – eu tot fac mereu trimitere către conjucturi – va favoriza acest lucru chiar dacă lumea are tendința să se împrăștie, să plece peste tot, chiar dacă internaționalizarea, mondializarea, dorința de a pleca și de a nu mai recunoaște casa sunt tot mai pregnante în societatea de astăzi. Eu n-am auzit încă un tânăr care să nu-și dorească să plece de acasă de lângă părinți și această dorință a tinerilor de a părăsi ”cuibul” e firească, nici nu o contest, nici nu o combat, dar nu se poate pleca din ”cuib”, fără să ții minte că ai plecat din cuibul părinților și fără să ai imprimată în gene apartenența la ”cuibul familial”. Și atunci, cu toate colecțiile de orice natură, dar de cărți poștale în mod special, avem mereu șansa de a ne aduce aminte imaginile, de a reveni. Până la urmă, nu știu dacă îmi pot aduce aminte exact câte pietre erau sau câte ferestre avea Biserica Armenească dar vâzând-o în ilustrate și azi, și mâine, și peste o lună sau nu mai știu când, păstrez mereu și memoria colectivității care a trăit pe aici. Speranța mea este să readucem odată urbea la nivel de cetate.

– Dar de ce spuneți că trăim o conjunctură benefică acestei idei?
– Eu nu fac politică, nu vreau să fac politică, dar nici nu trăiesc în peșteră să nu mai văd nimic și cred că trendul actual de conflict religios va obliga până la urmă oamenii să se regrupeze, pentru că o pacificare nu o văd posibilă. Este prea mult fanatism religios și el se dezvoltă până la urmă, nu se merge spre pacifism nici într-un fel și nu va fi altă soluție decât să reacționăm. Nu-i putem lăsa pe toți să ne calce în picioare. Și pentru a reacționa, cetatea trebuie refăurită. Deci, până la urmă, cetatea, care nu se mai cheamă ”a Neamțului” sau ”Petrodava”, ”Smirodava”, ci o să se cheme ”Cetatea Bacău”, trebuie refăcută, nu cu ziduri ci cu o structură civică solidă care să reziste. Atunci nu va fi altă soluție decât regruparea.

– Poate o să credeți că e fantezistă întrebarea, dar mie mi-ar plăcea să fie pusă în practică ideea, credeți că ar fi oportună organizarea unui Muzeu al Bacăului de Altădată, care să includă și imagini vechi ale orașului, poate de mari dimensiuni?
– Aceasta e o dorință, cel puțin a mea, veche, veche, veche… Expozițiile de cartofilie, panourile amplasate cândva în Parcul Trandafirilor, panourile decorative pentru mascarea zonelor urbane inestetice, amenajările decorative interioare care folosesc postere și tapete reproducând ilustrate de epocă sunt pași spre realizarea acestei dorințe.

– Ați făcut un demers oficial în sensul acesta?
– Demersuri oficiale nu am eu competența să fac dar, încerc să influențez, pe orice cale găsesc, orice persoană sau asociație care văd că ar avea măcar o intenție. O astfel de persoană e domnul profesor Ioan Dănilă…

– …dumnealui e un alt om-memorie al Bacăului…
– …da, am avut o discuție de principiu. Ca paranteză, din punctul meu de vedere, problema Casei Alecsandri a pornit greșit și s-a axat greșit pe simpla idee că ”asta e Casa Alecsandri”. Alecsandri n-a trăit aici, n-a pășit pe-aici decât, poate, când era mare și mi se pare că a venit o dată, pentru alegeri. Din punctul meu de vedere, casa aceea este un obiectiv de patrimoniu arhitectural și trebuie recuperată, renovată și transformată în muzeu dar, un muzeu al istoriei Bacăului, al vieții culturale din Bacău, inclusiv despre ceea ce spuneți dumneavoastră. Aș dona cu plăcere un set de cărți poștale ilustrate vechi, originale, unui astfel de muzeu.

Activitatea de cercetător și de colecționar a lui Mihai Ceucă poate fi urmărită îndeaproape accesând cele trei bloguri ale sale:

Bacău – Addenda monografiilor

Dr. Valeriu Neaga – Remember

Maximafilia.ro

Fotografiile au fost realizate de Răzvan Bibire.
Cărţile poştale ilustrate provin din arhiva cartofilă a colecţionarului Mihai Ceucă.

Citiți aici partea a doua a interviului.