Despre puterea poveştilor. Şi despre cum m-am îndrăgostit eu de trei oameni în două zile. „Everybody has a story”

Acum două săptămîni mi-am dat demisia de la ziarul la care lucram, după zece ani de presă scrisă, fără o apropiată perspectivă de angajare. Ai zice că poate ar fi trebuit să mă transform instantaneu într-o persoană foarte atentă la cum îşi cheltuie banii şi să stau dracului acasă, să consum mai puţine resurse decît un peşte într-un acvariu. Hell not. Mi-am contactat îngerii (habar n-aveam pînă acum că asta sînt) – aţi observat probabil că nu vezi aripile de înger pe spatele unor oameni din viaţa ta pînă cînd nu ai cu adevărat nevoie de ei, în rest ai impresia că sînt oameni obişnuiţi, ca şi tine – am făcut o rezervare la un hotel din Bucureşti, şi am luat trenul într-acolo. „Ai un stol de îngeri”, mi-a spus mai apoi, rîzînd ca prinsă asupra faptului, chiar unul dintre ei, o fostă colegă de facultate, pe care am revăzut-o ca prin minune abia în primăvara acestui an. Doar „everything happens for a reason”, nu?

De ce am plecat la Bucureşti? În zilele de 6 şi 7 octombrie am participat la cea de-a doua ediţie a Conferinţei anuale de jurnalism narativ „The Power of Storytelling”, eveniment organizat de trimestrialul românesc independent Decât o Revistă, la Hotelul Pullman Bucharest World Trade Center. Au fost două zile de discursuri şi ateliere de lucru susţinute de nouă dintre cei mai buni storytelleri americani, cîştigători, unii dintre ei, ai unor Premii Pulitzer, echivalentul Premiului Nobel în jurnalism, şi, în acelaşi timp, autori de cărţi sau profesori universitari.

O invitaţie full acces la această conferinţă a costat 550 de lei, aproximativ 120 de euro – şi aici am simţit intervenţia unuia dintre îngerii mei, pentru că eu nu am plătit taxa – iar accesul doar la programul primei zile costa 150 de lei. În aceste condiţii financiare, nemaipunînd la socoteală, pentru cei din afara Bucureştiului, cazarea, transportul, masa – cheltuieli pe care a trebuit să le suport – au fost în total, în ambele zile, peste 400 de participanţi, în majoritate jurnalişti freelanceri, scriitori, PR-işti, oameni de marketing, din România, Estonia, Olanda, Bulgaria şi Serbia. Cel mai tînăr participant, viitor storyteller probabil, a fost un copil mai mic de un an. Ţinut la sînul mamei sale, n-a scos un sunet timp de cîteva ore bune.

Pentru cei care nu ştiu, jurnalismul narativ, numit şi jurnalism literar, se referă, pe scurt, la un text jurnalistic de mari dimensiuni care spune o poveste adevărată despre o persoană, un loc, un eveniment, o experienţă, utilizînd mijloace literare. Găsiţi texte care corespund acestui gen în publicaţii precum „Decât o Revistă” sau „Esquire”, de exemplu.

Cei nouă invitaţi americani pe care am avut privilegiul să-i întîlnesc la acest eveniment, Jacqui Banasyznski, Chris Jones, Mike Sager, Alex Tizon, Walt Harrington, Travis Fox, Starlee Kine, Pat Walters, Evan Ratliff, au început prin a ne spune propria lor poveste şi au continuat, în timpul conferinţei, în cadrul atelierelor şi chiar în pauzele de cafea, să ne vorbească despre importanţa poveştilor în viaţa oamenilor, despre cum să găseşti şi să redai publicului aceste poveşti, şi mai ales de ce ai nevoie pentru a realiza astfel de lucruri.

Ceea ce mi-au oferit însă aceşti speakeri minunaţi, dincolo de informaţii tehnice, sfaturi, pe care aş fi putut poate să le obţin din cărţi sau de pe internet, sau pe care le ştiam deja din experienţa celor zece ani de presă scrisă, a fost pasiunea lor pentru profesia pe care o iubesc. A fost energia şi gîndirea lor pozitivă. Şi încrederea că lucrurile pe care le facem ca jurnalişti sau bloggeri sînt importante pentru ceilalţi.

O să vă dau cîteva exemple de poveşti pe care aceşti storytelleri le-au scris în cariera lor şi o să vă daţi singuri seama ce fel de oameni sînt, de ce anume ai nevoie pentru a fi cîştigător de Pulitzer, şi de ce anume m-am îndrăgostit eu de ei.

Jacqui Banasyznski a scris în urmă cu aproape 25 de ani povestea unui cuplu gay din Statele Unite. Jacqui a fost alături de ei timp de cîteva luni în care unul dintre cei doi parteneri, bolnav de SIDA, se lupta cu boala şi se pregătea să înfrunte moartea. Această poveste i-a adus în 1988 Premiul Pulitzer.

„Cred în puterea poveştilor de a schimba lumea. Oamenii sînt disperaţi să spună povestea celor pe care i-au iubit. Chiar şi cele mai neînsemnate poveşti, scrise cu onesitate şi cu grijă, au un efect covîrşitor asupra vieţilor noastre. O poveste dă naştere unei alte poveşti, şi apoi unei alte poveşti. Povestea unei singure persoane devine povestea unei lumi. Povestea lor devine povestea noastră. Aceste poveşti, împărtăşite, ne ajută să ne înţelegem unii pe alţii, şi să ne găsim drumul în lume. Pentru mine scrisul a fost dureros şi singuratic. Dar am vrut să transmit ceva prin scris, am vrut ca audienţa să simtă ceva.

Pentru un storyteller sînt vremuri confuze, provocatoare, nu doar pentru cei care îşi căştigă traiul în primul rînd din scris, dar pentru toţi cei care încearcă să îşi găsească un loc în această lume digitală. Scriem poveşti de cînd omul scria pe pietre, de ce nu le-am scrie şi cînd vom păşi pe stele? Poveştile vor supravieţui atît timp cît oamenii vor supravieţui. Poveştile sînt nemuritoare şi esenţiale, ca umanitatea însăşi. Avem nevoie de poveşti pentru a elimina distanţele dintre noi. Am nevoie de poveşti pentru a şti că nu sînt singură. Poveştile dau un sens acestei lumi”, a spus jurnalista americană în cadrul conferinţei, citînd în aceste gînduri despre storytelling cîţiva prieteni care impărtăşesc aceeaşi pasiune a sa pentru poveste.

Chris Jones a refăcut drumul către casă al unui soldat ucis în Irak, intervievînd pentru a-i realiza portretul sute de oameni care au fost într-un fel sau altul alături de acest tînăr în calea sa dinspre moarte spre acasă, de la gropar, la prieteni şi membri ai familiei.

„I would lie to you if a would told that this job will always love you back, that it will always give to you what you put into it. Sometimes this business will really hurt your feelings. Sometimes i even think that is expressly designed to break your heart*”, a spus în cuvîntul lui Chris Jones, şi, nu ştiu încă de ce, la sfărşitul discursului său care a inclus şi aceste cuvinte am simţit că vreau să mă duc să-l iau în braţe.

Împreună cu un fotograf, Alez Tizon a străbătut America, după atacurile de la 11 septembrie, scriind cîte o poveste în fiecare oraş, pentru a arăta cum a afectat viaţa oamenilor această tragedie. Şi-a urmărit în timp subiectele care îl interesau în fiecare colţ din Statele Unite, Canada, China, Indonesia, Singapore, Filipine, Oceanul Artic. În această toamnă va publica o carte de memorii intitulată „Big little man”. „Stories have the power of giving back memories”, a punctat jurnalistul american importanţa poveştilor în viaţa sa.

În atmosfera sufocantă a presei de astăzi din România, în care patroni pun la conducerea unor ziare oameni condamnaţi pentru calomnie, în care colegi de breaslă îţi iau materialul documentat şi scris şi îl vînd sub numele lor unei alte publicaţii, în care lipsa resurselor financiare şi interesele politice şi economice ale patronatelor au făcut aproape imposibilă practicarea acestei profesii după regulile sale, într-o astfel de atmosferă demotivantă un eveniment ca această conferinţă organizată de publicaţia Decât o Revistă este o gură de aer curat, un fapt necesar pentru a reaşeza coordonatele acestei meserii într-un firesc al ei.

Am reînvăţat de la aceşti nouă oameni generoşi, deschişi dialogului, de la aceşti profesionişti cu simţul umorului şi cu exerciţiul autoironiei, că scrisul este nu doar un act de singurătate, ci despre a căuta sensuri şi a descoperi lumea împreună. Pasiunea lor pentru a căuta povestea din fiecare om, seriozitatea cu care îşi tratează subiectele, lejeritatea lor de a se lua singuri în rîs, de a face spectacol din însăşi viaţa lor, energia şi disponibilitatea lor spre dialog, umanitatea lor m-au făcut să mă îndrăgostesc la prima vedere de Jacqui, Chris şi Alex, poate şi fiindcă într-un fel anume m-am simţit mai aproape ca structură de ei decît de ceilalţi şase, în timpul scurt pe care l-am avut să ne descoperim.

Ne cunoscusem de, cît, două minute, şi Jacqui m-a întrebat privindu-mă fix, cu ochii ei albaştri, de la înălţimea sa de zeiţă greacă a înţelepciunii, de unde sînt, cu ce mă ocup. M-am uitat la ea, avea aerul acela că nimic altceva pe lume nu o interesa decît răspunsul meu, şi apoi totul a venit foarte simplu. I-am zis pe scurt în ce situaţie mă aflu, şi ce planuri am, şi ea mi-a spus: „You seem like a smart person, good for you”. Poate a mai spus exact acelaşi lucru şi altora, poate e un secret cultural american, dar ce contează în fond este că Jacqui, o jurnalistă de Pulitzer, a găsit în ritmul vieţii ei timp să mă asculte şi să-mi vorbească. Distanţa de la „Nu vă convine, puteţi pleca”, refrenul preferat al patronilor de presă lately, la „You seem like a smart person, good for you”, nu e în fond decît o distanţă de educaţie şi de perspectivă. Însă o vorbă veche spune că trebuie să te afli la înălţime ca să poţi să vezi pînă departe.

Chris mi-a adus aminte de ce este important să nu spui niciodată „nu” provocărilor vieţii, oportunităţilor, lucrurilor, oamenilor, situaţiilor noi:

„What matters is saying «yes». I like saying «yes». Because i’m curious, i want to see things, i like new things, projects, plans, getting people together to trying something even if is corny or stupid. I’m not good at saying «no». «No» is for wimps, «no» is for pussies, «no» is fucking bouring”.

Nu-ţi poţi da seama cît de mic poate să fie Bacăul pînă cînd nu îl priveşti de la înălţime sau de la distanţă, de pe catedrală sau de la o conferinţă ca „The Power of Storytelling”. Pentru că nu-ţi poţi da seama cît de mare este lumea şi cît de mult avem de învăţat decît ieşind din cercul strîmt al suficienţei noastre, pentru că oamenii au într-un fel sau altul tendinţa de a te aduce la nivelul lor, şi nu e acelaşi lucru pentru viaţa ta să cobori sau să urci.

Mulţumesc pentru extraordinara experienţă a celor două zile de conferinţă şi pentru efectul pe care participarea la acest eveniment l-a avut asupra mea publicaţiei Decât o Revistă, speakerilor formidabili pe care i-am întîlnit acolo, şi unor oameni minunaţi din viaţa mea, Răzvan, Iuliana, Mădălina. Unora dintre ei li se văd din cînd în cînd aripile.

* Am păstrat limba engleză în citate, acolo unde am simţit că mesajul transmis sună mai bine în limba în care a fost spus, decît într-o traducere românească.