Despre tradiţiile de Crăciun dintr-un cartier al unui oraş din Moldova

E uşor să uiţi şi e şi mai uşor să renunţi. Însă ceea ce poate părea o simplă renunţare înseamnă în esenţă dispariţie. E gîndul meu din aceste Sărbători de iarnă în care observ că sînt destui oameni care păstrează încă tradiţiile, dar şi mai mulţi care au renunţat la ele. Iar eu iubesc tradiţiile în care am crescut, pentru că pentru mine tradiţie înseamnă familia mea, copilăria mea, identitatea mea culturală.

În aceste zile, în vizitele făcute pe la cunoscuţi, amici, prieteni şi, chiar, în diferite contexte, la oameni aproape străini, îi întreb ce tradiţie au de Crăciun, şi prin asta vreau de fapt să cunosc cine sînt ei, care le este sufletul, cine mai sîntem, cultural, ca trăitori ai acestor locuri ale Moldovei.

Tradiţia de Crăciun de acasă, din copilăria mea, trăită înainte de ’89 într-un cartier al Bacăului, era să mergem cu colinda în Ajun şi să primim colindători. La noi veneau mulţi copii, şi încă vin, pentru că mama fiind învăţătoare era/este colindată de elevii săi din diferite generaţii. Iar ea le dădea, le dă, pe lîngă bani, şi prăjituri făcute în casă, şi bomboane. Colindau la fereastra camerei noastre de zi, în curte, şi noi îi ascultam din casă cîntînd odată cu ei, astăzi sînt primiţi în casă, în holul la intrare, dar din păcate îi ascultăm parcă mai grăbiţi, pentru că mai grăbiţi şi mai superficiali sînt şi colindătorii. A doua zi de Crăciun se mergea cu Steaua iar în Ajun de An Nou cu Pluguşorul şi cu Capra cu mascaţi iar de Sf. Vasile, cu Sorcova. O dată, în copilărie, cînd am făcut Crăciunul la ţară, la bunicii de pe mamă, în satul băcăuan Viforeni, al comunei Ungureni, am mers cu o verişoară cu Mocănaşul, un obicei de care nu ştiu prea multe – atunci am mers singura dată, nefiind un obicei al zonei în care m-am născut. Nu mai ţin minte cîntecul rostit, mi-a mai rămas doar o amintire vizuală. A fost pentru mine o experienţă de neuitat. Purtam coifuri înalte, împodobite cu hîrtie creponată colorată, cîte un toiag împodobit la fel. Erau zăpezile pînă la brîu şi colindam printre bordeiele cu hornuri fumegînde iar după ce cîntam obiceiul oamenii ne dădeau mere şi colaci. Dacă această amintire s-ar putea transforma în aur aş fi simt foarte bogată.

În casa noastră, de copil, pregătind bucatele pentru masa de sărbătoare cîntam şi noi, mama şi fraţii, colinde de Crăciun (Steaua sus răsare, Trei păstori, Din an în an s.a.m.d.). Pentru vizita preotului „cu Ajunul” mama pregătea turte coapte pe plită (azi pe tavă), pe care le înmuia cu miere şi nucă, „scutecele Domnului”, după cum le era semnificaţia. În copilăria ei acestea se făceau şi cu julfă (sămînţă de cînepă), interzisă astăzi din cîte ştiu.

N-a fost an fără brad natural, în casă, împodobit cu globuri, beteală, instalaţie cu beculeţe, şi bomboane de pom. Într-un an, cînd o întîmplare a făcut ca în primele zile ale Sărbătorilor de iarnă mama şi tata să nu fie acasă, şi am fost nevoită să facem bradul cu bunica de pe tată, crescută într-un cartier al Bacăului, am pus la recomandarea ei în pom, pe lîngă obişnuitele podoabe, mere şi portocale, învelite în hîrtie ornamentală.

Pe masa de Crăciun şi de An Nou au fost, da, bucate de care unii astăzi rîd, răcituri (piftie, cum spun alţii), sarmale, chişcă (un fel de cîrnaţ gros, făcut cu carne şi orez), tochitura moldovenească, cu cîrnaţi de porc proaspeţi sau afumaţi, carne de porc proaspătă, ficat de porc, şi sala de boeuf, mîncare străină înţeleg intrată în meniul zonei nu ştiu cînd şi pe ce filieră.

Aceste tradiţii îmi redau astăzi, cînd sînt om mare, la casa mea, sentimentul copilăriei. Alături de părinţi şi fraţi, cînd am bucuria să fiu împreună cu ei, depănăm amintiri de iarnă şi recuperăm astfel împreună din realităţile pe care timpul le ia tuturor. Bunicii de pe tată nu mai sînt, nici bunicul de pe mamă, dar prin amintiri ei sînt readuşi în casa noastră. De aceea, păstrarea tradiţiilor este de fapt, pentru mine, sărbătoarea însăşi.

Sîntem tentaţi să renunţăm, pentru că nu sînt bani, pentru că nu este timp, pentru că nu mai sîntem în unele cazuri nici toţi la masă, dar renunţînd renunţăm cred, de fapt, la noi înşine.

Anul acesta am trimis felicitări, am făcut brad, cu dulciuri în el, am cîntat colinde şi am petrecut tradiţional alături de familie. Ştiu însă că sînt şi case care au renunţat la brad natural, pentru a nu face „o crimă împotriva naturii”, care nu mai primesc colindători pentru că „ăştia sînt numai după bani”, care nu mai fac turte, pentru că au renunţat la tradiţia părinţilor, care nu mai mănîncă porc nici la masa de Crăciun, pentru că „şi animalele au suflet” s.a.m.d.

Fiecare familie are desigur propria tradiţie şi fiecare are libertatea de a trăi aceste Sărbători de iarnă cum îşi doreşte, dar pentru mine, pentru care Crăciunul înseamnă familie, păstrarea tradiţiei înseamnă a continua să fim mereu împreună, înseamnă a continua să fim. Şi cred că este datoria părinţilor să îi înveţe pe copiii lor să îşi păstreze tradiţiile. E uşor să renunţi, dar să renunţi înseamnă să uiţi, şi eu nu vreau să uit, aşa cum nu vreau să încetăm să mai fim. Şi îmi doresc să ştiu care sînt tradiţiile de Crăciun în care ai crescut, pentru că îmi doresc să îţi cunosc valorile, cultura, pentru că îmi doresc în fapt să îţi cunosc sufletul. Crăciun fericit!

UPADATE:

Mărturisirea mea a primit ca răsplată, de la prietenii de pe Facebook, alte mărturisiri despre Crăciunul copilăriilor noastre. Le redau aici, cu speranţa că nu se vor supăra autorii, din convingerea că astfel de informaţii despre obiceiurile noastre tradiţionale româneşti ar trebui eternizate într-o carte. Evocările lor mi-au reactivat şi alte amintiri. De exemplu, cu ani în urmă băieţii din cartierul în care am crescut pocneau din bice, pe stradă, în preajma Sărbătorilor de iarnă, continuînd astfel un obicei din satele româneşti.


Jurnalist de Dimineata:

„Crăciun fericit! În satul Pădureni, comuna Izvorul Berheciului, satul bunicilor mei dinspre mamă prin anii 1970 (aveam patru ani) bărbații satului aveau un obicei care se numea – jocul cailor – țin minte vag chestia asta – deja prin 74 după ce a murit cel care ținea viu obiceiul nu am mai văzut așa ceva… (…) Pe Aleea Parcului – unde stau părinții mei, pină prin 82 – 83 de Anul Nou aveam obiceiul să facem bubuituri cu carbid… (…) Foarte vie amintirea mersului cu uratul – prin anii 73 – 80 ceata de prieteni, maximum 5 cu buhai, tobe, talăngi și clopoței, colinda fiecare etaj al blocurilor din vecinătate și ajungeam și la cunoșcuți, raza de acțiune se mărea treptat noi ca să ajungem noi de pe Alea Parcului pînă pe str Războieni sau Mărășești …și da, Laura Huiban, cam pe vremea asta, băieți mai mari (care acum au vreo 50 de ani), îmbrăcați destul de lejer, pocneau din bice uriașe (hand made) etalînd măiestria lor în fața domnițelor. Şi, desigur, făceam repetiții pentru bătutul în tobă, și ne asiguram cu borș că buhaiul (care neapărat trebuia să aibă coadă de cal) să sune mai bine”.

Ovidiu Pauliuc:

„Era placut la tara, casa curata, afumatura in pod, brad impodobit in Ajun, adus in casa in colindele gazdei, o camera pastrata racoroasa, in care nu se facea foc, si unde se pastrau cateva bucate mai speciale: un bol cu arpacas facut cu zahar (un fel de ruda a colivei) cozonaci, turta, peste afumat, fructe, tuica. In acea camera erau poftiti musafirii ocazionali, sa bea un paharel si sa ia o imbucatura. In rest, cald si curat, sobele calde, pe plita forfotea mancarea, in rola friptura de purcel, alaturi de tochituri si caltabosi, zapada, colindatori si linistea nefireasca a satului, zgomote estompate de zapada, aerul rece mirosind a fum de lemn, din hornuri… (…) Acestea le-am trait in casa bunicilor, la Siret-Suceava, si in casa parintilor, langa Radauti. SI au ramas adanc intiparite in memorie. Incerc sa mai pastrez cate ceva si aici la Bacau, dar nu pot fi reconstituite toate acele lucruri frumoase, mai ales spiritul, mai ales prezenta celor dragi, plecati intre timp…”.

Tincuţa Horonceanu Bernevic:

„La mine, mergeam cu colindul în Ajun, dar în ziua de Crăciun numai băieţii mergeau cu Steaua, ăsta era obiceiul şi eu sufeream că ştiam să cânt mai bine ca ei. Masa de Crăciun cu bucate tradiţionale, sarmale, chişcă, mămăligă, ţuică fiartă era noaptea. După 12 noaptea, cum apărea Moş Crăciun, mama ne ducea la brad, la cadouri, apoi stăteam la masa de sărbătoare. În ziua de Crăciun se umblă cu Irozii. O piesă de teatru, cu persoane costumate în personajele de la naşterea lui Isus. Asta se Întîmpla în Pîrjol, Bacău. Erau emoţii vii, adevărate. Acum parcă sunt de plastic”.

Similar Articles

Comments

  1. Ok articolul.Pacat de ironia de la final legata de alte familii si obiceiurile respectate sau nu.Denota o usoara lipsa de toleranta

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Advertismentspot_img

Instagram

Most Popular