Stau pe o bancă aşteptând de două ore să îmi vină rândul la consultaţie. De şoldul drept se sprijină, cotit de ochii lumii într-o pungă, un „mulţumesc că v-aţi făcut datoria”, marca Jacobs şi Rafaello. Într-o încăpere trei pe patru suntem vreo 12 oameni. Şi mai vin, păşind spiralat pe o scara îngustă, ce duce la etajul unu al acestui dispensar de cartier, cu un medic de familie care nu se grăbeşte niciodată, în ciuda vociferărilor din sala de aşteptare. Un pacient este ţinut câte jumătate de oră. Parca acolo, înăuntru, timpul ar curge mai lent.
Trei femei poarta doliu. O tinara slaba si ochioasa isi poarta copilul pe umar, ca sa-l impiedice sa scinceasca. Spune ca o doare capul pentru ca ieri a spalat la soare, in curte, unde are albia. Ma minunez ca spala la albie. Cu cerceii de aur de la urechi, opulenti – singurul element de lux din tinuta ei – ar putea sa-si cumpere lejer o masina de spalat. Restul, femei si barbati, isi poarta anii, multi. Spectacolul vietii. Real si apasator.
Dispensarul acesta este locul unde toti oamenii din cartier ajung la un moment dat, unii cu o frecventa tot mai mare. Spatiul mic ii obliga la o intimitate de care altfel se feresc. Aici vorbesc, vorbesc, nu trebuie decit sa pui o intrebare si apoi povestea vietii curge rostogolindu-se din suflet in sala de asteptare a dispensarului.
Pe banca din fata mea stau doua femei in doliu si un barbat de 90 de ani. A fost probabil mare Don Juan la viata lui. E carismatic inca, in ciuda ridurilor si a bolii care musca din el. Se tine de glume cu femeile. Cea batrina nu aude. Priveste incrincenat inainte, urmarind cu ochii doar copilul care se misca neobosit prin spatiul ramas liber in incapere. Cum o fi sa te uiti asa la un bot de om care are viata toata inainte cind tu o ai cam pe toata inapoia ta? Miinile sale au pe genunchi un tremur abia perceptil. Pe fundalul negru al tinutei, singura pata de culoare e o sacosa rosie inscriptionata PSD. Prezenta acestui amanunt ratacit in aceasta incapere din iuresul indecent al campaniei electorale ma face sa zimbesc cu gindul la umorul sec al vietii.
Zimbeste si ea. Copilul reuseste s-o scoata citeva secunde din tacere, cu jocurile lui. Imi trece prin minte ca si cum as fi responsabila de starea psihica a acestei femei ca i-ar prinde bine un copil in preajma, ar distrage-o de la gindurile negre. I-a murit sora de curind si oful ei cel mare este ca Dorina n-a iesit pe usa din casa ei. Au dus-o dupa o ora la capela cind ea a muncit acolo! „Nici pe nepoata nu o mai lasa pe la mine!”. „Jana, Jana n-a vrut s-o lase”, pune paie pe foc cealalta. Asta e mai tinara, cu parul scurt, descoperit. Si foarte grasa. Poarta o rochie neagra, care, in pozitia de sezut a corpului, se lipeste de coapsele ei mari, desfacute din cauza volumului, si de burta diforma. In dreptul sexului tine o sacosa, un gest subconstient de a nu expune la fel de indecent si aceasta zona. Suferinta batranei pare s-o excite. Si, ca un copil care harataste cainele prin gard, ii tot repeta in gura mare femeii „Jana n-a vrut, Jana n-a vrut”.
Pe banca de la geam, sta o alta femeie in doliu. Poarta palarie. Are vreo 55 – 60 de ani. E supla si are o eleganta a gesturilor. Se uita cu ce vivacitate glumeste batrinul de 90 de ani si spune ca pentru sine: „Si al meu a paralizat la 60 de ani!…”.
Pe usa intra un alt om in virsta, sprijinit de un toiag. E mult mai tinar decit cel de 90 de ani care-l „ataca” dupa citeva secunde de scanare, ca pentru a vedea cu cine are de-a face si ce gluma s-ar potrivi: „De ce ti-ai adus arma?”. Noul venit pare incantat de gaselnita batrinului si betesugul parca nu-l mai apasa la fel, si parca nici anii, pentru cateva secunde.
Din nou usa se deschide si intra mama unui vecin din generatie cu mine. Arata ingrijorator. Respira greu si s-a invinetit. Tremura. Femeia cu palarie toarna apa intr-un pahar de plastic de pe masa ovala din incapere, tixita cu pliante care anunta vindecari miraculoase cu nu stiu ce medicament, si se duce catre ea: „Bea, mama!”. Are glanda si s-a sufocat in somn. Desi a venit ultima e lasata sa intre prima la rand.
Copilul traverseaza camera cu miscari sacadate. Se opreste in fata femeii grase si priveste indelung. Se alinta si apoi se intoarce brusc. Revine. Femeia intinde la el niste maini mari si susura cochet sa vina la ea, insotind aceasta chemare cu gesturi care mi se par hranite de resurse de amanta nefolosite la timp.
Oamenii. In trei ore le-am aflat povestile. In jurul meu zumzetul vecinilor de cartier continua. Virstele convietuiesc aici pervers, copilaria cu batrinetea si cu apropierea sfirsitului, contrastele, slabiciunile si zonele de lumina din ei. Sala asta de asteptare in care ma redescopar asteptind rindul la consultatie mi se pare un infiorator spectacol al vietii. Afara, canicula topeste asfaltul si soarele da iluzia ca lumina se va stinge pentru fiecare din noi mult mai departe.
