Mă trezesc astăzi la ora cinci şi jumătate dimineaţă, să fiu la şase jumate la spital, după cum mă sfătuise doamna de la ghişeul de informaţii şi alte cele, cînd m-am dus ieri cu trimiterea către Reumatologie, de la doctorul de familie (de cîteva zile mă sîcîie o durere surdă la un genunchi – „de-acum e şi vîrsta”, ar spune un fost coleg mucalit). La ora stabilită singura mişcare din instituţie era a unui grup de aproape 30 de pensionari, dintre care vreo cîţiva interpelau de la intrarea în holul spitalului orice nou – venit, ordonînd aproape respectivului să se treacă pe o listă făcută de mînă, cu scopul probabil de a stabili ordinea în sistemul de acordare a bonurilor de cabinet, dar bună mai curînd să işte discuţii între pacienţi.
„Dumneata nu aveai cum să fii la 13, pentru că la 13 m-am trecut eu”, reproşează un domn în vărstă unei doamne ceva mai tînără, sosită cu vreo cîteva secunde înaintea mea. „Cînd am venit eu la cinci jumătate era altă listă, nu ştiu unde a dispărut„, îşi apără femeia locul la rînd, pierdut se pare după ce a încercat să fenteze aşteptarea. Se notase pe listă, plecase şi revenise acum, aproape de deschiderea ghişeului, însă cei care-şi cîştigaseră statutul de agenţi de ordine prin răbdarea cu care au aşteptat în picioare ora programată pentru acordarea bonurilor nu-i mai recunoşteau femeii dreptul de a fi printre primii, pentru simplul fapt că n-o văzuseră acolo în ultima oră.
Asistam la discuţie şi oscilam între pornirea de a mă trece şi eu pe listă şi gîndul că-s totuşi un om serios, care gîndeşte logic, şi nu intră în astfel de jocuri ridicole. „Treceţi-vă pe listă”, mă ia de odihnită victima agenţilor de ordine pensionari. „Dar ce listă-i asta? E oficială?”, întreb. „E… făcută de mîna omului!”, vine răspunsul deloc surprinzător al femeii şi, deşi era un argument în plus să nu-mi trec numele pe hîrtie, mă trezesc că m-am şi semnat, să nu pierd cumva din rînd cu atitudinea mea interogativă.
În cîteva minute, ghişeul se deschide şi oamenii primesc bonurile de ordine pentru cabinete, fără ca funcţionara spitalului să arunce vreun ochi măcar pe lista îndelung discutată. În rumoarea veselă a bolnavilor că ziua începe să se mişte şi trezitul cu noaptea în cap îşi atinge în sfărşit scopul aud replica deconcertantă a femeii de la ghişeu, oferită unui domn care îşi arătase nemulţumirea că doctorul pentru care fusese chemat chiar astăzi nu va veni decît luni. „Ce e aşa surprinzător că şi-a schimbat programul? Dumneata ştii ce faci de pe o zi pe alta? Ştii dacă mai trăieşti pînă mîine?!”. Această ultimă întrebare a avut efectul de a-l năuci suficient pe om ca să nu mai protesteze. Îmi părea rău pentru el că venise degeaba atît de departe cu tot cu soţie, că se treziseră de prisos cu noaptea în cap, şi că mai aveau de aşteptat pînă luni să-şi rezolve problema medicală. Dar mă bucuram egoist în sinea mea că eu voi scăpa chiar astăzi de disconfortul de a vizita sinistrul spital public din Bacău. Cu aceste gînduri contradictorii în minte, replica femeii de la ghişeu reuşeşte să mă ia pe nepregătite şi pe mine: „Doamna doctor nu mai vine pînă luni”. „…Dar colega dumneavoastră mi-a spus ieri după-amiază că o găsesc în dimineaţa asta la spital”, încerc eu să schimb mersul lucrurilor cu argumente în favoarea mea. „Asta îi explicam şi domnului, mă contrazice superior, dar ceva mai calmă, zîmbind, funcţionara de la ghişeu, că doamna doctor nu mai vine pînă luni”.
„Deci m-am trezit degeaba la ora cinci jumătate, deşi urăsc să mă trezesc atît de dimineaţă, am plătit taxiul degeaba pînă la spital, m-am trecut degeaba pe lista aia…”, recapitulez eu perplexă, aproape rîzînd, în faţa spitalului, cîteva minute mai tîrziu. „Sistemul public de sănătate românesc”, concluzionez ca explicaţie logică la ridicolul situaţiei. „Făcut de mîna omului…” Şi o iau cătinel, în plimbare, spre casă, prin bezna umedă şi rece a începutului de zi în oraşul Bacău.
