Cind eram mica, viata era o hora, pentru ca noi eram un cerc cu circumferinta mare. Jocul a inceput sa nu mai fie asa amuzant cind a rupt cercul bunicul de pe mama, care ne spunea povesti si care ne scria poezii pe bucati de hirtie galbena si mototolita, gasite prin buzunare. S-a dus sa se odihneasca putin iar noi am dansat mai departe. Apoi n-a mai tinut pasul cu noi bunicul de pe tata, care mi-a cumparat sandale din statiune, pentru baieti, asa imi pareau, erau maro, patratoase si cusute pe margine. Dar le-am purtat, mintind ca sunt de fata, cind ma intreba cineva. Ii placea sa priveasca ploaia. Ii era draga. Si de la el stiu vorba asta linistitoare: “Tot raul spre bine!”. Bunica de pe tata mi-a incetinit mie ritmul, cind a plecat, pentru ca ea ma invatase sa dansez. A iesit din hora cind eu eram in sesiune, am aflat la intoarcere de la Bucuresti. “De ce purtati toti negru?…” Asa ar fi vrut ea, fiecare cu drumul lui, noi, nepotii, pe primul loc. A fost omul care mi-a dat cea mai mare incredere in mine si din partea caruia am simtit cea mai mare iubire. Cind eram mica, bunica Ecaterina mi-a cumparat in aceeasi zi o pelerina albastra si un paltonas in carouri, rosu cu negru. Si tot ea imi dadea in fiecare dimineata dupa rugaciune cite un dreptunghi delicios de Cavit, luat din candela de la icoana. Apoi cercul s-a strins iar cind s-a retras sora mijlocie, care s-a nascut altfel si obosea foarte usor. Am sunat acasa si am aflat prin telefon de la mama ca Luci nu mai poate sa danseze. Mie dansul acesta nu-mi mai place, cu cit suntem mai putini cu atit mi-e mai urit… Hai sa jucam ceva simplu, care dureaza mult, mult, si nu este obositor. Nu vreau sa mai oboseasca nimeni…