Vineri seara am tras cu ochiul in jurnalul unui artist, in jurnalul de calatorie al lui Gianfranco Celestino, care timp de o luna s-a aflat in rezidenta la Centrul de Cultura si Arte „George Apostu” din Bacau, pentru a dezvolta un proiect de dans contemporan pe care il va continua in mai multe destinatii europene.
Vineri, el a aratat publicului bacaun „schita de portret” pe care a facut-o Bacaului, asa cum l-a perceput in cele patru saptamini petrecute aici, in care a dansat cu Ansamblul Folcloric „Busuiocul”, a vizitat Biblioteca Judeteana „Costache Sturdza, pentru a incerca sa gaseasca in carti si ziare lamuriri referitoare la experientele traite de români in tranzitia de la comunism la democratie, a stat de vorba cu oameni ai locului sau pur si simplu s-a plimbat pe strazi pentru a prinde ritmul acestui oras.
Eram curioasa sa stiu cum vede un italian Bacaul, orasul asta pe care poate noi nu-l mai vedem pentru ca il privim de prea mult timp. Poate fi flatant ori dezmagitor sa te vezi prin ochii altcuiva. Sau poate fi pur si simplu o experienta de cunoastere si nimic mai mult.
O ploaie torentiala, o umbra de gind despre perioada comunista, o bataie de picior in ritmul muzicii populare românesti sau un cersetor cintind la orga la colt de strada sint citeva din imaginile pe care artistul italian le-a inscris in jurnalul bacauan/românesc al calatoriei sale si care au ajuns vineri la public in momente de miscare corporala, in imagini video, in fotografii sau pagini de blog expuse pe peretii Galeriei de Arta Contemporana a Centrului „George Apostu”, intr-un concept realizat impreuna cu artistii Alexandra Copolla si Rajivan Ayyappan.
Pentru Gianfranco Celestino, Bacaul a parut un oras dinamic, dar muncitoresc, in care prezenta a doua universitati, si deci a numerosi studenti, nu contribuie la animarea vietii culturale locale. Cit de flatant poate fi?
Privind insa prezentarea informala a proiectului sau mi-a venit in minte ca poate fi util daca nu necesar ca uneori sa apasam in minte butonul „erase”, sa stergem felul propriu de a privi in jurul nostru, sa dam “delete” experientelor personale si sa privim, prin ochii celuilalt, intr-un fel nou, ca si cum abia ne-am fi nascut. Poti descoperi ca o ploaie are puterea de a sterge amintirea unei experiente traite, ca o calatorie este o forma de libertate si ca dansul comunica deseori mai mult decit cuvintele.
Feed-back-ul publicului bacauan a fost imediat, pentru ca Gianfranco Celestino a impartit spectatorilor fotografii realizate in calatoria sa in România, nu pentru a le pastra, ci pentru a-si scrie impresiile despre prezentarea vizionata si a i le inapoia.
Pe nici o astfel de fotografie insa n-am gasit scris ce mi-a soptit cineva: “Sa scrii miine la ziar ca habar n-are sa danseze româneste, mai trebuie sa ia lectii. Si de ce trebuia sa filmeze cersetorul ala, ce n-avea ce filma?”.
