Îmi place să ascult oamenii, să-i privesc, să-i descopăr. De regulă nu ne ascultăm suficient, nu vă amăgiţi. Şi când asculţi atent eşti răsplătit cu mici descoperiri formidabile despre focul interior al unui om. Astăzi, m-am întâlnit întâmplător, pe stradă, cu un domn director din Bacău, şi am vorbit cu el despre revederile, după zeci de ani, cu foşti colegi de liceu/facultate. Mi-a spus că le consideră benefice, dar câteva fraze mi-au reţinut atenţia şi m-au făcut sa zâmbesc:
„După o întâlnire de genul ăsta un an întreg am fost impresionat, am rămas cu senzaţia asta ca suntem încă tineri, că suntem copii. Eşti obişnuit în viaţa de zi cu zi să ţi se spună mereu „domnule director”, „tata”, nimeni nu-ţi mai spune pe nume. Numai soţia îmi mai spune pe nume. Şi dintr-odată, la o revedere din asta, eşti îmbrăţişat cu drag şi ţi se spune pe numele mic: «Ce mai faci, mai Vasile?!». Şi te simţi iar tânăr. Te întâlneşti cu iubirea din liceu, tu, moşneag, ea, babă. Şi o întrebi dacă îşi mai aminteşte cum o trăgeai de codiţe. Şi simţi că întinereşti din nou»”.
Şi apoi ne-am despărţit. Domnul director a rămas să-şi cumpere nişte fructe de la un aprozar, eu mi-am continuat drumul spre viaţa mea, cu gândul la secretul pe care acest om pe care il ascultasem cu atenţie câteva minute mi-l dăruise, în treacăt, pe o stradă din Bacău.
