Ion Tudor Iovian, despre canonizarea lui Eminescu

Poetul Ion Tudor Iovian, pe care l-am rugat sa formuleze o opinie referitoare la propunerea clujeana de canonizare a lui Eminescu, m-a surprins cu un raspuns nitel mai lung decit ma asteptam. Pentru ca ar fi pacat sa-l fragmentez il postez integral. Sublinierile imi apartin.

In articolul publicat anterior mai gasiti comentarii cu privire la acest subiect semnate de Ghiorghi Iorga, Alexandru Dobrescu si Stefan Munteanu.

***

„Am citit cu oarecare nelinişte şi nedumerire, ştirea că Liga Scriitorilor din România, o organizaţie profesională, de care nu multă lume a auzit, cere, într-o scrisoare adresată Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Daniel, ca poetul Mihai Eminescu să fie canonizat şi să fie trecut în rândul sfinţilor din calendarul ortodox român. Propuneri de acest fel s-au mai făcut. Au fost taxate de unii ca nefireşti, neavenite şi abuzive, de alţii, drept dovezi ale iubirii şi preţuirii profunde. Argumentaţia celor din ligă este de o naivitate şcolărească greu de admis, sentimentală şi departe de adevăr. Ţine de un delir verbal pe care îl credeam definitiv apus…
*
M-am întrebat în ultima vreme dacă nu cumva la aniversarea câte unui scriitor român sărbătoarea nu se transformă fie într-o făţarnică şi stupidă idolatrie, care, în loc să înalţe, jigneşte spiritul, fie într-un ceremonial sumbru şi jalnic de execuţie publică, execuţie făcută cu nedisimulată voluptate, dar cu mijloace şi instrumente de un primitivism critic înspăimântător, în numele libertăţii şi pluralităţii opiniilor.
*
Intr-un articol scris cu ceva timp în urmă , am căutat un răspuns la spectaculoasa punere în scenă a demitizării lui Eminescu din revista „Dilema”, demitizare care ar fi trebuit să fie urmată de o relectură critică a operei , de o reaşezare a ei în ierarhia de valori a literaturii române. Deşi mulţi îl consideră pe Eminescu „steaua fixă a poeziei româneşti”, „domnul limbii române”, „Luceafărul poeziei româneşti”, etc, etc.( formule critice golite de sens prin repetare mecanică în exces!), mai nimeni nu-l citeşte. In afara celor câtorva texte impuse de programa şcolară prin manuale, opera lui Eminescu e o necunoscută pentru mulţi din patrioţii noştri de serviciu, care însă văd în poet un sfânt! un voievod! Prin asemenea formule în care banalitatea capătă strălucire înşelătoare, Eminescu a fost înstrăinat de cititori, exilat în ceruri de gheaţă. A fost zeificat şi, ca atare, făcut inaccesibil! „Un mort frumos!”, dar un mort…Pentru a redeveni viu, actual, Eminescu trebuia dat jos de pe soclul unde l-au exilat encomioanele unora, scuturat de colbul nepăsării, de cocleala iubirii fătărnice a altora şi citit . Sau recitit. Presupun că acesta a fost sensul acţiunii insurgenţilor din Dilema.

Mi-am amintit că în numărul 38/1998 al „României literare”, Nicolae Manolescu relua câteva păreri exprimate şi în faimoasul număr din „Dilema”. Una sună aşa: „Niciodată n-a avut Eminescu mai multă nevoie de o dezbatere liberă, fără prejudecăţi şi temeinică. Poţi să nu împărtăşeşti părerile negative despre politolog, dar nu e normal să nu te întrebi dacă nu cumva tocmai absenţa spiritului critic, emfaza, encomiastica cu alte cuvinte, banalizarea prin exces, sunt vinovate de ce se întâmplă /…/ Ar fi preferabilă o relectură ( în locul generalităţilor convenţionale, a locurilor comune în care l-am îngropat de viu.” Acelaşi critic adăuga: „…fiind vorba de un scriitor, proba supremă a iubirii o constituie recitirea lui cu deplină sinceritate”.

Din păcate, aceste dovezi supreme de iubire nu s-au produs…In locul manifestărilor encomiastice, indigeste oricând, în locul repetării execuţiei publice a poetului spre deliciul galeriei, cu justificări dintre cele mai bizare, s-a instalat o tăcere ( frică, jenă, vinovăţie ) respectuoasă, chiar funebră, deşi în absenţa „mortului frumos”. O tăcere concurată de grimasa obosită ( Iar subiectul ăsta? Mai lăsaţi-ne!), de enervarea cu subînţelesuri metafizice ( De asta ne arde nouă acum? Altele sunt chestiunile arzătoare la ordinea zilei!), de surâsul aruncat superior peste asperităţile clipei (Domnul meu, nu trebuie cedat vulgului!…), iată dovezile supreme ale iubirii faţă de Eminescu…Sau, cererea de sanctificare a poetului! Cu argumentele unui primar de comună în campania electorală!

Constat însă că s-a banalizat nu numai encomionul în exces, ci şi demitizarea în exces. Gestul iconoclast, muşcătura feroce de jugulară, lovitura de topor în cristalul de Bohemia, nu mai au charme, nu mai rentează mediatic, nu mai interesează aproape pe nimeni. Miza este, azi, mult prea mică pentru a mai merita efortul unei angajări demitizant-distructive, ca acum câţiva ani… S-a stabilit deja că Eminescu nu este poet naţional (E o oroare să susţii aşa ceva!- Simona Popescu, poetă), cu atât mai puţin universal, de vreme ce „tradus, Eminescu devine aproape caraghios, oricum, teribil de minor şi învechit…”( Emil Cioran, într-o scrisoare către fratele său Aurel). În fine, Eminescu e doar un valoros poet de secol XIX, talentat, dar cam discursiv şi plicticos…(Răzvan Rădulescu, „Dilema”, 1998).

Desigur, aceste judecăţi nu trebuie absolutizate. Se poate discuta în marginea lor. Totuşi, două judecăţi despre Eminescu stabilesc limitele abuzului interpretativ. Una aparţine lui Constantin Noica şi a devenit, pe nedrept, celebră. Filosoful afirmă că Eminescu este „omul deplin al culturii româneşti”! Afirmaţia nu are nici un temei logic, e de un ridicol uriaş, e un scandal pentru o minte liberă, în ciuda faptului că sună seducător…A doua afirmaţie aparţine lui Călin Vlasie (poet şi editor) şi forţează bunul simţ, nu şi înţelegerea: Eminescu e idiotul naţional! E modelul ideal al unei culturi anistorice; un romantic îngheţat în propria lui formulă; e primul scriitor român care face compromisuri politice greţoase; e un Marius Tucă Show al timpului său; e un antimodern vehement, care n-a înţeles nimic din istoria vremii lui etc

3.02.2010. Ion Tudor Iovian