In ultima seara din programul Festivalului International „Enescu, Orfeul moldav” am avut ocazia sa ascult in premiera „Octuorul” in Do Major (op 7 pentru 4 viori, 2 viole si 2 violoncele), semnat de George Enescu. Cucerita vineri de Eugen Tichindeleanu si Nozomi Matsumoto, care au interpretat la vioara si pian Suita enesciana „Impresii din copilarie”, opul 28, mi-am convins citiva prieteni sa ma insoteasca la „finala” „Orfeului”. Numai ca entuziasmul care m-a adus acolo a scazut odata cu minutele care curgeau din „Octuor”, pe care nu am putut sa-l “gust”, sa-l absorb in simturi.
Si, judecind dupa atitudinea celorlalti prezenti, nu multi au fost incintati de aceasta lucrare. Timp de 40 – 45 de minute cit a durat, am avut sentimentul ca ascult muzica contemporana, dezarticulata.
Intilnirea nereusita cu acest Enescu m-a provocat sa aflu mai multe despre lucrare.
Compozitorul român a scris “Octuorul” la virsta de 19 ani (1900), singur, ros de neincredere, vulnerabil in fata impresiilor criticilor muzicali ai vremii, dar cu sentimentul ca evolueaza profesional. “Cu «Sonata a doua» pentru pian si vioara si «Octuorul pentru coarde» m-am simtit evoluind rapid, deveneam eu insumi”, marturiseste el in dialogurile sale cu Bernard Gavoty, traduse in limba româna de bacauanca Elena Bulai, fost director al Centrului de Cultura de la Tescani, in volumul „Amintirile lui George Enescu” (Curtea Veche Publishing, Bucuresti, 2005).
“(…) eu sunt esentialmente un polifonist si nu omul dragalaselor arpegii curgatoare. Am oroare de tot ce stagneaza. (…) la inceputul secolului, in timp ce-mi compuneam «Octuorul» pentru patru viori, doua viole si doua violoncele, eram foarte singur. In unele momente aveam impresia ca sunt un miner care sapa intr-o galerie gata sa se prabuseasca. Cind am inceput lucrarea, mi-am propus un tel care viza mai putin personalitatea stilului cit echilibrul arhitectural. Ma luptam cu o problema de constructie, dorind sa scriu acest «Octuor» in patru miscari legate, respectind totusi autonomia fiecareia dintre aceste miscari, in asa fel ca ansamblul sa formeze o singura mare miscare de sonata, extrem de larga. Totul dura patruzeci de minute”, marturiseste in aceste dialoguri George Enescu.
In epoca, apropiatii compozitorului român s-au impartit ei insisi intre cei care gaseau aceasta lucrare frumoasa si cei care o considerau oribila. “Daca dragul meu Gedalge (Andre Gedalge, compozitor francez; 1856 – 1926; n.a.) nu m-ar fi repus in sa si nu l-ar fi convins pe Enoch sa tipareasca «Octuorul», as fi fost sigur ca am compus o lucrare monstruoasa”, spune George Enescu in dialogurile sale cu Gavoty.
Dupa ce am aflat aceste amanunte, sunt tentata sa ascult din nou «Octuorul», pentru ca de data asta va fi o altfel de intilnire cu George Enescu, una mult mai intima, cunoscindu-i secretele. Si daca acest concert va fi nu in atriumul conacului de la Tescani, unde n-ai de ales decit sa stai pe niste banci de lemn, foarte joase, fara spatar, ci, de exemplu, in sala “Ateneu” a Filarmonicii “Mihail Jora”, unde vintul rece al dupa-miezii de aproape septembrie nu-ti intra in oase, probabil ca atunci intilnirea cu “Octuorul” lui Enescu va fi altfel, poate chiar o sa-mi placa.
