Ziua a inceput pe la 7.23, cu un Earl Gray sec (fara zahar), niste miere pe piine, si ceva piept de pui, cam atos. O ora mai tirziu xeroxam la Posta 1 un purcoi de documente si declaratii de venit. Vreo ora jumatate mi-am sprijinit apoi coatele de o tejghea de la Casa de Asigurari de Sanatate din Bacau, cam cit a durat ca o functionara sa ne bage in baza de date si sa ne calculeze, la patru oameni, contributiile si penalitatile pe 2010 – 2011, pe care trebuie sa le platim pentru drepturile de proprietate intelectuala incasate in acest interval. Inteleg dupa mimica si gesturile femeii, si mai apoi si din hirtoaga eliberata, ca va trebui sa dau la stat cam un aparat foto bunicel. A fost momentul in care mi-am dat seama ca repertoriul meu de injuraturi la adresa sistemului e cam subtirel. Le-am terminat repede iar suprema a fost „ce le-as arde un bocanc in gura!”.
Un drum lung prin zapada, catre redactie, si o discutie aprinsa despre legi, drepturi, obligatii, politica, zoologie si sex. La ziar ma asteapta un profesor, sa-mi spuna despre o tabara de matematica de la Durau. Deschid agenda, scot pixul si intru abrupt in subiect. El e insa de alta parere.
„Dar n-ati vrea sa mergem sa vorbim undeva la o cafea? Sinteti mereu pe fuga, subiectul asta nu e de o stire, ar fi mai mult de discutat. Am fost cu elevii si la o intilnire cu parintele Iustin Pirvu, de la Petru Voda, care le-a vorbit copiilor despre demnitatea poporului român, cum sa nu se pirasca niciodata unul pe altul. Cind am iesit de la parinte mi-au spus: «Domnu’ profesor, am simtit ca un gol in stomac. Parca e un sfint!»”„.
Ma uit la el si inteleg ca vine dintr-un alt ritm si dintr-o alta realitate, decit a mea, in care un minut are ceva mai mult de 60 de secunde. Dar raminem sa vorbim in redactie. Aflu printre altele de ce nu mai ia copii mai mari de clasa a VIII-a in tabere. A descoperit in timp ca olimpicele de liceu nu stiu toate bine limba româna. Pentru unele, pipaiala nocturna cu un baiat inseamna de fapt gest terapeutic si se numeste „frectie”.
Aflu pe la prinz ca azi e zi de leafa. Incasez banii si blochez in minte gindul datoriei la asigurarea de sanatate, ca sa ma bucur pe deplin de „singura zi din luna (completati dupa caz) in care muncim pe bani”.
Urmeaza o intilnire motivationala (a se citi „cu oameni care gindesc pro activ”), la o cafea cu lapte si o placinta cu iaurt, la Subway 2. Pubul face un sondaj scris. „Ce evenimente va doriti in Bacau?”. Bifez „concerte de jazz si de blues”, „spectacole de teatru” si „party-uri tematice”. „Ce e aia «ska/punk/reggae» Vreau?”. „Nu vrei :))”, imi spune cineva din grupul meu. Deci nu vreau, nu bifez. Ma uit acum pe Youtube. Da, nu vreau.
Mai tirziu, alta intilnire motivationala, cu o prietena din liceu si un concurs literar.
Ajung acasa. Pe la 16.00 si ceva. Stau zece minute. Trebuie sa ies iar, sa duc gunoiul, sa merg la banca si la protest. Da, bacauanii au iesit iar in strada. Putini dar constanti. Dupa sapte zile de miting, ma uit dupa „prospaturi”, adica dupa pancarte cu mesaje noi. Azi: „Basescu, Boc, România, Codul Muncii e sclavia”, „Unde e Biserica? Popilor, pentru cine va rugati?”. „Libertate, ochii plinsi vor sa te vada”. In Bacau, jandarmii nu dau cu bastonul si gaze lacrimogene, dau mina cu ziaristii. Unul din ei face o marturisire spre camerele de filmat, inchise: „As protesta si eu, dar…” si dispare in front.
O mama la vreo 30 si de ani isi aduce la miting si copiii, un baietel de clasa I si o fetita la vreo cinci anii. Sint vecini cu Piata Tricolorului si au urmarit protestul zilele astea de la balconul apartamentului. Astazi vor sa simta pulsul mitingului din strada. Copiii ei stiu deja ca la protest se striga „Iesi afara, calimara!” (asa le-a „tradus”, in balconul lor de la etajul trei, „Iesi afara, javra ordinara!”).
„Noi am simtit criza imediat. Aveam firma noastra. Importam. Au cazut contractele unul cite unul, bancile n-au mai putut plati. Controalele erau tot mai dese. Ne-am lasat. Aveam firma, acum doar sotul lucreaza. Era patron, acum e angajat. Aveam Volvo, acum nu mai avem nici o masina. Avem doi copii, banii se duc pe gradinita, scoala, mincare”.
Copiii ei privesc tacuti si intrebatori la multime. Citiva barbati flutura steaguri tricolore, unii bat in tobe si striga la portavoce „Jos, Basescu”. Fetita se uita spre cladirea Palatului Administrativ si o intreaba pe mama ei: „Aici sta Basescu?”. Drept raspuns, maica’sa o ia in brate.
La protest sint si doi actori de la teatru, cam de-o seama.
Madalina vrea sa-si cumpere o carte, darul de dupa salariu. Ii spun ca si eu intentionam sa merg la librarie. Si ne indreptam amindoua catre „Alexandria” si „Glissando”.
Pe la statuia lui Bacovia ne intilnim cu un sindicalist, de la Sindicatul Invatamintului, care ne spune ca de marti organizatia are autorizatie de miting pentru trei saptamini. Angajatii din scoli vor iesi in strada alaturi de actori si muzeografi. Pentru un oras inert ca Bacaul un protest de trei saptamini mi se pare o proba de rezistenta. Vom vedea daca rutina sau exercitiul acceptarii nu ii vor pune capat mai devreme.
In spatiul de iluzii dintre rafturile cu carti eu si Madalina uitam pentru citeva minute de protest si de realitatea care l-a generat. Cu giturile hiite dupa cotoarele cu nume si titluri, ordonate vertical sau orizontal, alegem intr-un final, eu, „Sa nu pronunti noapte”, de Amos Oz, ea, tot ceva contemporan.
Un tip de la Filarmonica se cearta cu vinzatoarea din librarie ca patronii ei nu aduc „toate noutatile” de la anumite edituri dar isi umplu rafturile cu Rao. Ea „se razbuna” si nu-i mai imprumuta nimic de citit acasa si de returnat apoi la raft.
In lipsa noastra, oamenii adunati in fata Prefecturii au ars pe rug o maimuta in pijamale, pe care era scris „Basescu”. In urma gestului de revolta, pe caldarim se mai vede doar o dira alba, de la spuma cu care un pompier a stins indignarea protestatarilor. Au mai ramas niste portavoci si vreo doua steaguri.
„Mai mergem undeva?”. „Nu, mergem acasa”. „Miine e protest autorizat?”. „Nu stiu, vedem miine ce va fi, e si miine o zi”…
