O bătrână mignionă merge de câteva secunde în faţa mea şi poziţia nefirească a corpului său îmi hipnotizează privirea. E uşor cocoşată iar amândouă braţele îi sunt răsucite la spate, rămase în urma ei, cumva, ca şi cum trupul ar avea o energie diferită de cea a mâinilor, ca şi cum ceva ori cineva o trage continuu, nevăzut, înapoi. Faptul nu o împedică să meargă, însă, înainte…
În mâna stângă ţine o poşetuţă bleumarin, şic; în dreapta, o pungă transparentă, cu două pâini. Da, în mâinile astea aflate la o distanţă semnificativă în urma corpului de care sunt ataşate. Un şuţ al străzii ar putea uşor să o lase cu mâinile goale într-o secundă.
În ciuda vârstei, a poverilor pe care le duce corpul său, bătrâna are o eleganţă care îmi reţine privirea, până când iese de tot din raza mea vizuală. Şi când nu o mai zăresc am încă pe retină, o vreme, bătrânica firavă, adusă de spate, care poartă, când iese să-şi cumpere pâine, un palton crem, elegant, pălărioară, pantofi lustruiţi, poşetuţă şic, şi toate poveştile pe careni le spune despre sine trupul ei contorsionat.
