A trebuit să trec de 30 de ani şi să rămîn fără trei bunici, ca să încep să înţeleg valoarea acestor oameni.
Privind-o şi ascultînd-o în ultima noapte a anului 2012 pe bunica după mamă, o femeie în vîrstă de 85 de ani, născută şi crescută într-un sat băcăuan, în care trăieşte şi astăzi, am realizat cu un dram de panică amestecată cu bucurie cine stă în faţa mea.
Bunica vorbeşte puţin, dar cu semnificaţie. Are umor sănătos şi înţelepciune. N-are şcoală, dar face de rîs orice filosof, şi orice sociolog. Ascultînd-o vorbind despre tradiţiile de Anul Nou din satul său, despre rolul părinţilor în transmiterea acestor tradiţii către copii, despre relaţiile dintre oameni, am simţit dintr-odată dorinţa să o înregistrez, să o filmez, să notez fiecare cuvănt al ei.
Una dintre cele mai frumoase urări de sfîrşit de an pe care le-am primit vreodată de la cineva, o urare simplă, dar de o uluitoare profunzime, a venit din partea ei în noaptea dintre 2012 şi 2013: „Să ne iubească Dumnezeu cum ne iubim una pe alta”. Cîtor oameni aveţi curajul să le uraţi aşa ceva?…
Dacă îi mai aveţi, ascultaţi-vă bunicii. Întrebaţi-i despre trecutul lor, şi scrieţi sau filmaţi ceea ce vă spun. Bunicii sînt oameni – document.
