Părinte sau prieten? O alegere cu efecte pe termen lung în educația copiilor

Există multe teorii moderne de parenting, care pun în balanță nevoia de reguli și disciplină cu importanța libertății de alegere, în educația copilului în primii săi ani de viață, și cu siguranță nu le cunosc pe toate. Dar lucrez, din 2013, ca profesor de jurnalism, la Palatul Copiilor Bacău, cu elevi de la 6, la 19 ani, și pot spune că educația familială care se bazează nu doar pe recompense, ci și pe reguli, aplicate benefic, se reflectă întotdeauna, în sens pozitiv, în comportamentul celor mici, care manifestă în mediul școlar atenție, răbdare, empatie, generozitate, respect și care au capacitatea de a coopera și, în consecință, de a-și face ușor prieteni. Spre deosebire de colegii lor care nu au obișnuința de a se supune unor reguli (de grup, de muncă, de joc etc.) sau obișnuința de a împărți, de a coopera și care generează, printr-un comportament uneori chiar agresiv, momente nefavorabile, atât pentru situația de învățare, cât și pentru relația lor cu ceilalți copii, potențiali prieteni.

Există, de exemplu, în fiecare an școlar, cel puțin un copil de clasă primară, care vrea să-și impună mereu propriile reguli grupului, care nu respectă dreptul celorlalți la educație, joc s.a.m.d. Totul e despre ea/el, care trebuie să aleagă prima/primul, să decidă, să câștige, indiferent dacă regulile de grup sau rezultatele proprii justifică sau nu aceste așteptări. E ca ea/el sau e ”scandal”. În dezavantajul, desigur, al contextului educațional, al cărui beneficiar ar trebui să fie, alături de colegii săi. E un tip de comportament care se va manifesta continuu în toate etapele vieții sale, sub diferite forme, cu accente tot mai pregnante, și cu efecte negative nu doar asupra mediului (familial, edcațional, profesional), ci și asupra propriei evoluții.

I-am remarcat cu toții, de altfel, pe stradă, în magazine sau în alte spații publice, țipând la părinții lor, dându-le palme și pumni sau lovind cu câte o jucărie în cap un partener de joacă de aceeași vârstă sau chiar mai mic.

Desigur, un educator are pentru astfel de situații soluțiile pe care i le oferă profesia și experiența. Dar uneori poate fi prea târziu pentru a fi schimbat un comportament, de vreme ce, potrivit specialiștilor, comportamentele se formează în primii patru ani de viață.

De aceea, rezonez foarte mult cu psihologul canadian Jordan B. Peterson, care în cartea sa ”12 reguli de viață. Un antidot la haosul din jurul nostru” (București,Editura Trei, 2018), dedică un capitol întreg (”Nu-ți lăsa copiii să-ți facă lucruri care te vor enerva”) educației copilului în primii săi ani de viață, punând accentul pe importanța esențială a regulilor în formarea unor comportamente care vor fi folositoare copiilor înșiși, pentru a se putea integra cu ușurință în mediul școlar, în primul rând, și, ulterior, în mediile sociale, profesionale din care vor dori să facă parte ca adolescenți, tineri sau adulți.

Și punctul pe ”i” este pus, în opinia mea, chiar în subcapitolul intitulat ”Părinte sau prieten”.

”Părinții moderni, spune Peterson, sunt pur și simplu paralizați de teama că nu vor mai fi plăcuți sau chiar iubiți de copiii lor, dacă îi pedepsesc, indiferent pentru ce. Ei își doresc mai presus de toate prietenia copiiilor lor și sunt gata să renunțe la respectul din partea lor pentru a o obține. Ceea ce nu e bine. Un copil va putea avea mulți prieteni, dar el are numai doi părinți – dacă îi are și pe aceia – iar părinții înseamnă mai mult (nu mai puțin) decât niște prieteni. Autoritatea prietenilor în ceea ce privește corijarea purtării inadecvate e irelevantă. (…) Părinții sunt arbitrii societății. Ei își învață copiii cum să se comporte, astfel încât alți oameni să poată interacționa cu ei într-un mod productiv și semnificativ”.

”De ce?”-ul acestui tip de atitudine parentală recomandată este explicat cât se poate de logic și el vizează efectele pe termen lung ale unei educații parentale care ignoră importanța formării unor comportamente sănătoase în primii ani de viață.

”Îți poți disciplina copiii sau poți lăsa această responsabilitate în seama lumii dure, nepăsătoare, descriminatoare – iar dacă vei lua această din urmă decizie să nu spui că ai făcut-o din iubire. (…)”, subliniază foarte tranșant psihologul canadian.

Totuși, Peterson atrage atenția că persoanele care au responsabilitatea de a-i educa / disciplina pe copii nu trebuie să le impună un număr nesfârșit de reguli, pentru a nu le crea acestora sentimente de frustrare. Și dă câteva sugestii de ”reguli minimale”:

• ”Nu mușca, nu lovi cu pumnul sau cu piciorul, cu excepția situației în care ești în legitimă apărare”
• ”Nu-i tortura și nu-i hărțui pe alți copii”
• ”Mănâncă într-un mod civilizat și respectuos, astfel încât oamenii să se bucure că le ești oaspete și că-ți oferă mâncarea lor”
• ”Învață să împarți, astfel încât alți copii să se joace cu tine”
• ”Fii atent când îți vorbesc adulții, astfel încât să nu le stârnești sentimente de iritare iar ei să refuze să te mai învețe ceva”
• ”Ai grijă de bunurile tale, deoarece e nevoie să înveți cum s-o faci și pentru că ești norocos că le ai”

Ș.a.m.d.

Autorul cărții vine și cu sugestii de ”pedeapse” pentru încălcarea regulilor, pe care nu le exclude din procesul de a ”disciplina eficient”:

Ex: ”(excluderea temporară – pauza – poate fi o formă foarte eficientă de pedepsire, mai ales atunci când copilul neascultător va fi primit înapoi cu brațele deschise imediat ce își vine în fire. Un copil furios ar trebui să stea singur până când se calmează. Apoi, ar trebui să i se permită să se întoarcă la viața normală. În felul acesta, copilul este cel ce învinge și nu furia lui”.

Capitolul la care fac referire (deși întreaga carte merită citită) are doar 34 de pagini și este, cred, o lectură cel puțin utilă, dacă nu chiar necesară, pentru orice adult care poate influența educația unui copil, fie din postura de părinte, educator sau prieten. Pentru că de la un punct încolo, în această ”discuție” nu mai este vorba strict despre această carte sau despre acest autor (care vine cu exemple din practica sa ca psiholog dar și din experiența de părinte), ci despre responsabilitatea adulților de a-i sprijini pe copii să-și formeze comportamente care să-i ajute în viață. Este la fel de mult despre educație, cât este despre iubire.

• ”Tu, în definitiv, îți iubești copiii. Dacă acțiunile lor te fac pe tine să-i displaci, gândește-te ce efect vor avea ei asupra altor oameni, cărora le pasă și mai puțin de ei. Acei oameni îi vor pedepsi sever, voit sau nu”. (Jordan B. Peterson)

Și este, desigur, și despre educația adulților (și spun ”adulți”, și nu ”părinți”, pentru că orice adult care intră în contact repetat cu un copil, fie că e părinte, bunic, educator s.a.m.d., poate genera o experiență formatoare, într-un sens pozitiv sau negativ). Iar cartea citată oferă suficiente teme de gândire și suficiente ”lecții” pentru cititorul matur, indiferent dacă suntem sau nu de acord cu tot ce spune Peterson.