Pictorul Ştefan Pristavu, la 70 de ani: “Ăsta e rolul artistului: să facă societatea mai umană, mai bună, dacă e posibil”

4
1231

Un peisagist recunoscut, un hîtru, un bonom, un “împăciuitorist”, un bon eleve, cel mai bun student al promoţiei sale la facultatea de arte, un artist înnăscut, un profesor iubit de elevi, un tată fericit, un pescar pasionat, astfel ar putea fi descris în puţine cuvinte, după decenii de viaţă, omul şi artistul Ştefan Pristavu (foto), un ieşean prin naştere, legat de oraşul Bacău prin destin. Sîmbătă. 26 ianuarie 2013, în ziua în care a împlinit vîrsta de 70 de ani, pictorul a deschis la Galeriile “Frunzetti” din Bacău o expoziţie personală, cu lucrări vechi şi noi, acuarele, naturi statice, peisaje, printre care veţi vedea una dintre cele mai de suflet lucrări ale sale, cea care cu ani în urmă a fost biletul său de intrare în Uniunea Artiştillor Plastici din România, lucrări noi, “strălucitoare”, pe gustul publicului larg, sau lucrări vechi, pe gustul său, lucrări document, care surprind chipuri şi vîrste ale unor clădiri sau locuri precum Cazinoul din Slănic Moldova, Castelul Roşu din Parcul Dendrologic din Bacău, Biserica de la Măgura, un umbriş de la Valea Uzului, dar şi lucrări inpirate de ideologia comunistă, precum Rafinăria de la Dărmăneşti.

Din interviul care urmează veţi afla cîteva lucruri noi sau vechi despre omul şi artistul Ştefan Pristavu, despre contextele care i-au marcat alegerile profesionale, despre convingerile sale artistice dar şi care sînt cele două realizări ale vieţii lui, care îi luminează chipul atunci cînd îşi priveşte retrospectiv existenţa sau ce l-a enervat maxim după 42 de ani de profesorat.

Ştefan Pristavu vorbeşte cu zîmbetul pe buze, cu un accent moale, moldovenesc, şi cu un dar al digresiunii în povestire, care te face să îţi uiţi ordinea întrebărilor cu care ai venit dar, culmea, să nu-ţi pese foarte tare.

Fara Filtru: -Care sînt lucrările dumneavoastră preferate din această expoziţie aniversară?

Ştefan Pristavu -(Ne îndreptăm către mijlocul expoziţiei, unde îmi indică un tablou cu dealuri verzi – nota mea). Asta de aici, uitaţi-vă ce scrie pe spatele ei. (Întoarce singur lucrarea cu spatele şi îmi arată înscrisul).Tabloul ăsta a fost prezent la Sala Dalles, la Bienala de Pictură din 1986. Se intra extrem de greu acolo iar ca să fii admis în Uniune trebuia să ai două Bienale, altfel nu intrai. Am şi adeverinţă, aşa se dădea, ca să o pui la dosar, să te primească în Uniune. Nu l-am vîndut pentru că am vrut să-l păstrez. Am mai avut încă unul dar pe ăla l-am vîndut, n-am avut ce să fac, a venit omul la mine şi l-a vrut. Am extrem de multe lucrări de foarte bună calitate, mai bune ca astea din expoziţie, dar pe care le-am vîndut. Uitaţi-vă şi la asta, un pîrîu de la Valea Uzului, o lucrare foarte frumoasă, după părerea mea. Unii vor mai strălucitoare. Ştiţi ce-a zis Cicero despre pictura din vremea lui: “Îmi plac foarte mult lucrările din vremurile noastre, cu culorile lor strălucitoare, deci n-a spus că nu-i plac, dar vechile şi asprele picturi îmi păstrează cu statornicie interesul”.

-E valabil şi pentru dumneavoastră?

-E valabil şi pentru mine. Uite, aceasta e veche (îmi indică diferite lucrări din expoziţie, în timp ce ne mişcăm prins spaţiul galeriilor), aceea e veche, asta e foarte veche, din ’80. Uitaţi şi nişte lucrări cu tematică socialistă (rîde). Dărmăneşti, cu Rafinăria.

-Vi se dădeau teme?

-Nu, nu ni se dădea temă în sensul că îţi spuneau ce să lucrezi, dar ţi se recomanda ca în pictura să prezinţi realizările epocii.

-Şi cine făcea recomandările astea?

-Partidul. Prin secretarii de partid. Găinuşe (Alexandrina Găinuşe, nota mea). Ea a construit aici ce este (sediul Galeriilor “Frunzetti”, care este şi sediul UAP Bacău, nota mea), a dat bani. Uniunea a început-o, a făcut proiectul, şi n-avea bani să continue. Şi atunci a cerut ajutorul Consiliului Judeţean, cum ar fi acum, dar se numea altfel, şi prim secretar era Găinuşe, care era neam cu Ceauşescu.

-Pentru că aţi amintit de “rolul” pe care artistul îl avea în perioada comunistă, care credeţi dumneavoastră că este adevăratul rol al artistului în raport cu epoca sa şi cu societatea din care face parte? Şi în acest context ce este arta sa, o oglindă a timpului, un mesaj?

-Nu se poate fără artă, asta trebuie spus în primul rînd, fără literatură, fără pictură, fără poezie, omul nu este om. Acestea sînt activităţi, după mine, specifice rasei umane.

O greşeala a lui Ceauşescu a fost poziţia lui faţă de artă. În ultimul timp Partidul, care a făcut multe lucruri bune – noi stăm într-o clădire făcută pe vremea lui Ceauşescu – toate blocurile pe care le vedem acum aici sînt făcute pe timpul ăla, dar greşelile mari în domeniul ăsta, al relaţiei cu artiştii, s-au datorat faptului că el nu a fost bine educat, nu a fost instruit, i-a lipsit cultura. Şi atunci el a judecat aşa – asta mi-au spus colegii din Bucureşti care l-au cunoscut. Pe atunci el chiar voia să desfiinţeze Uniunile de creaţie, în ultimul timp. Se intra foarte greu, şi muzicienii, şi plasticienii, tot mai puţini membri, şi au avut întîlnire cu Ceauşescu şi a ridicat problema preşedintele de atunci, nu ştiu cine mai era. Şi el a zis aşa – judecata nu era chiar rea, dar era pe o pistă greşită: “Dacă dumneata ai avea 100 de oi, cîte sterpe ţi-ai permite să ţii?”. Adică pictorul, artistul e ca o oaie stearpă, că nu aduce nimic, mai ales că pictura o luase foarte mult pe abstract şi pictorii nu mai serveau societatea, cum am servit-o eu (rîde), cu cîteva lucrări acolo. Că a fost o perioadă proletcultistă în care se trăgea numai pe tema asta

.

Nu trebuie neglijat rolul artistului, şi mai ales în legătura sa cu publicul, că unii colegi zic “Eu lucrez pentru mine”. Măi, dragă, dacă lucrezi pentru tine, de ce mai arăţi lucrările în expoziţie? Ţine-le acolo, pentru tine.

Ăsta e rolul artistului: să facă societatea mai umană, mai bună, dacă e posibil (rîde), să ridice nivelul societăţii. Artistul există pentru un public.

-Chiar dacă faceţi şi pictură abstractă, identitatea dumneavoastră artistică s-a manifestat în zona peisajului, sînteţi un peisagist recunoscut şi apreciat. Ce anume a determinat în evoluţia dumneavoastră profesională alegerea acestei zone artistice, precum peisajul, ca o constantă?

-Eram într-o tabără cu Agrippa, pictorul, Dumnezeu să-l ierte, şi Agrippa s-a uitat la mine cum pictez, şi mi-a zis: “Fănică, dacă eu aş şti să pictez ca tine n-aş mai face abstract”. (rîde) Şi am ţinut cont şi de sfatul ăsta. Însă totul a pornit de la faptul că eu tot trimiteam lucrări la Uniune, la Bienale, ca să intru în Uniune. Şi trimiteam din astea mai îndrăzneţe, şi abstracte, şi mai puţin abstracte, şi nu intram. Şi într-un an mi-am zis: “Măi, ia să trimit eu ce ştiu eu să fac”. Şi am trimis peisajul ăsta pe care vi l-am arătat. A mai intrat un tablou cu doi ani înainte, tot peisaj. Şi atunci dacă am văzut că eu am fost primit pentru peisaj am zis să mă ţin de el. Şi a venit din spate şi Bernea (Horia Bernea, nota mea), cu ideile lui, cu “Prologul”, cu “Dealurile”, cu “Merele”. Cam ăsta a fost contextul în care mi s-a consolidat ideea de a face peisaj. Pentru că,, deşi era pe vremea lui Ceauşescu, totuşi se făcea pictură abstractă la greu, la noi în ţară. Ei, nu trebuie să o iei nici într-o parte, nici în alta, ci să-ţi urmezi drumul, să faci ce ştii că faci mai bine.

Mă uitam la basarabeni, tot dădeau năvala la Tescani şi avea fiecare stilul lui propriu, aşa, cît de cît. Mă duc la o expoziţie de a lor după vreo cinci ani, aşa. Am rămas uimit, nu mai cunoşteam pe niciunul. Toţi lucrau abstract. N-au mai rămas decît unu – doi pe poziţiile lor, restul, toţi, unul şi unul, abstract.

-V-aţi confruntat în viaţa profesională cu prejudecăţi din partea colegilor de breaslă, pentru motivul că aţi ales să vă concentraţi pe peisaj?

-Nu, aşa a fost situaţia, şi văzînd practic că nu am avut succes cu abstractul şi n-am mai insistat şi vîzînd că a venit şi curentul ăsta cu Bernea şi m-am cantonat în asta, de ce să nu fac bine? Pictam. Nu e obligatoriu, dar de obicei cine nu ştie să deseneze face abstract şi poate să facă şi pictură frumoasă, chiar dacă nu ştie să deseneze. Pînă la urmă te exprimi pe tine şi epoca ta. Dar cu o condiţie: să fii sincer, să nu copii pe altul. În momentul în care se suprapun lucrurile şi tu renunţi la personalitatea ta, atunci nici sufletul tău nu se mai pune acolo.

-Aţi avut ca artist vreo teamă în viaţa dumneavoastră profesională?

-Nu. Pentru că eu am fost profesor. Şi pictura am făcut-o constant.

-Referitor la profesorat, vestea unei expoziţii aniversare semnată de artistul Ştefan Pristavu a fost întîmpinată de foşti elevi ai dumneavoastră cu vorbe de laudă pentru fostul lor profesor. Aş putea spune nu doar că v-au apreciat, ci că v-au iubit. Ce a fost important pentru dumneavoastră în relaţia cu elevii? Ce aţi urmărit? Cum aţi văzut dumneavoastră ideea de profesorat în cei 42 de ani de activitate didactică?

-Copilul este ca o pisică, ca un animal, simte cînd cineva îl iubeşte. Şi dacă îţi iubeşti copiii şi le faci bine… Eu lucrînd şi la Casa Pionerilor vă închipuiţi că în fiecare vară am fost în tabere la mare, fotbal cît încape, polo cu copiii în mare, vă închipuiţi ce frumos era, construcţii în nisip, după aia la munte, cu cortul, pe Cheile Bicazului. Cînd plecam din tabere plîngeau (tace semnificativ).

Am avut la Iaşi, la liceu, un profesor de matematică extraordinar. – Eu am fost un bun elev în şcoală. – Caietul nostru de matematică arăta ca un fel de manual, cu capitole, aşa sistematic preda. Dar la sfîrşitul trimestrului, simţind el că noi nu mai avem mintea la şcoală, pentru că urma vacanţa, ce făcea, întrerupea lecţia şi ne povestea întîmplări adevărate, despre viaţa lui, despre viaţa matematicienilor. Drept să zic, nu mai ţin minte ce spunea, nimic nu mai ştiu, dar ştiu că ne uitam cu gura căscată la el. Ei, şi atunci cînd am ajuns profesor şi eu aşa am mai făcut şi eu pe la şcoală. Ca să le fac ora mai plăcută, să intre la matematică bine dispuşi le mai povesteam întîmplări adevărate din astea. Şi le plăcea foarte mult. După ce predam şi le dădeam tema, făceam portrete copiilor. Am sute de portrete, sînt şi în expoziţie. Era o coadă, şi se înscriau din timp. “Eu ora viitoare pozez”. Copilul ieşea în faţa clasei şi eu îi făceam portretul în cărbune.

-Şi scopul care era? Să treziţi interesul elevilor pentru desen? Să le captaţi atenţia?

-Da, aveam cîte trei elevi lîngă mine. Deci era modelul care stătea, eu pictam, şi amatorii de portrete veneau şi ei şi priveau.

-Şi ce făceaţi cu portretele, le dădeaţi copiilor?

-Prima dată aşa am făcut, dar apoi am început să le păstrez pentru mine. Nu-ţi ies întotdeauna, eu nu sînt un portretist foarte bun, adică nu întotdeauna semăna foarte bine, dar din trei unul semăna exact. Şi atunci am zis să nu le mai dau, dar noroc că a apărut xeroxul. Apăi trăgeau la xerox cîte 20, şi împărţeau, şi dădeau la colegi. Şi originalele le luam eu. Şi apoi peste ele mai interveneam. Şi au ieşit “Arcade frînte”, care sînt şi în expoziţia asta. Ideea era că atunci cînd intră în viaţă copilul să rupă “coaja”, că arcadele sînt rupte, cum ar rupe coaja puiul, cînd iese din ou.

-Cînd aţi ieşit la pensie?

-În 1996. Am avut şi proces, că am ieşit cu pensie foarte mică. Şi am fost şocat. Am făcut contestaţie la Tribunal şi am avut proces. Aţi citit “Procesul” de Kafka?

-Da.

-Ei, cam pe acolo a fost. Şi la sfîrşit mi-a dat un leu în plus (rîde).

-Şi motivaţia lor care a fost?

-Motivaţia era aşa: “Petentul are dreptate. Dar…”. Mă, dacă are dreptate (continuă să rîdă)…

-Şi vi s-a părut ironic, amuzant sau batjocoritor de-a dreptul?

-Batjocoritor, rezultatul, pentru că eu aveam atunci salariu 18 milioane, în mînă, în ’96, şi pensia mi-o face şase milioane, deci 30 la sută. Cum să nu te revolţi? Noroc că a urmat o perioadă, din 2006, pînă în 2010, în care pensiile au crescut. Şi apoi marea noastră şansă a fost cînd în 2006 a venit o lege europeană ca artiştilor să le dea pentru munca lor – că la cîte expoziţii făceam, pentru cine le-am făcut?, pentru public, şi de pomană – şi atunci s-a hotărît pe plan european, ştiţi că erau mai ales actorii cu pensii mizerabile, să le dea în plus jumătate din pensie.

-La ce şcoli aţi predat? Cum aţi ajuns în Bacău?

-La început la Şcoala nr. 1. Am terminat primul pe ţară, la Facultatatea de Arte din Iaşi, Instititutul Pedagogic se chema. Şi ne-am dus la Bucureşti, la repartiţii, eu căutam Iaşi, eu fiind din judeţul Iaşi. În Iaşi nu erau posturi. în Bucureşti nu erau. Era pe listă Constanţa, şi era mai să mă duc, dar mi-a zis unul: “Vezi-ţi de treabă, sînt trei luni frumoase, vara, dar în celelalte îţi suflă vîntul în fund de nu-ţi mai trebuie nimic”. (rîde) Şi era şi prea departe, Iar în Bacău erau două şcoli, Şcoala 1 şi Şcoala 13. Am ales 1. Acum e dărîmată, era lîngă Teatrul de Păpuşi. Şcoală făcută de pe timpul lui Spiru Haret. După 1 am predat la Şcoala “Mihai Drăgan”, şi, în paralel, la Casa Pionierilor.

-Ce aţi învăţat esenţial de la profesorul dumneavoastră din facultate, Adrian Podoleanu?

-Vorba pe care am zis-o şi eu, despre sinceritate în artă, de la el o ştiu, că el mi-a spus-o: “Fănică, dacă vrei să reuşeşti în artă trebuie să fii sincer”. Asta m-a învăţat: sinceritatea în exprimare, să nu copiez pe alţii. Un profesor deosebit a fost.

-Şi la partea de tehnică a picturii aţi rămas cu ceva anume de la el?

-Păi Griurile mele sînt tot de la el, Acuarelele mele, care sînt şi aici, parţial tot de la el vin. Noi făceam practică. Pe vremea aceea copiii de la orice şcoală făceau la sfîrşitul anului două săptămîni de practică în producţie. Scoteau cuie, şi le îndreptau, toată ziua, făceau ceva pe şantier. Numai cei de la artă plastică… la început am făcut şi noi, am fost şi eu la cuie, sau la cărat fier vechi sau la adunat nu ştiu ce trebuia – şi făceam practică artistică. Mergeam la peisaj cu profesorul lîngă noi. Şi acolo am învăţat acuarele.

-Care sînt temele dumneavoastră preferate în pictură? Aveţi o colecţie de suflet din tot ce aţi lucrat pînă acum?

– Cel mai mult mă impresionează iarna, recunosc. Formele se văd mai bine, natura e mai pură şi mai apare şi ceaţa, şi sînt efecte plăcute. Îmi vine în minte Leonardo da Vinci, chiar portretele el aşa le făcea, învăluite într-un abur de ceaţă. Şi teoreticienii spun că natura, totuşi, l-a influenţat, că Padul, apă curgătoare, liniştită, tot timpul emana ceaţă, şi obiectele văzute în ceaţă par mai poetice.

-Aţi avut artişti model, care v-au inspirat?

-N-am făcut copii după alţi artişti, decît rar şi la comandă. Înainte se folosea această metodă. Te duceai în muzeu şi făceai copii după tablouri. Şi Grigorescu a făcut după Delacroix, aşa era modalitatea de a învăţa atunci. Dar eu n-am făcut asta. În liceu ne-a învăţat să nu copiem, ci să mergem în natură şi să facem după model. Sigur că din toţi pictorii cei care sînt mai apropiaţi stilului meu aceia îmi plac, impresioniştii, dar mai ales postimpresioniştii, cu Gauguin, cu Van Gogh, Cezanne, ăştia-s stîlpii.

-Aţi început facultatea la 21 de ani. De ce aşa tîrziu?

-După ce am terminat liceul… Noi acasă am fost mulţi copii…

-Cîţi?

-Opt. Şi cu doi, zece. Mai trebuia unul şi făceam o echipă de fotbal. (rîde). Şi aşa jucam fotbal tot timpul.

-Au mai fost artişti printre fraţi sau doar drumneavoastră aţi urmat drumul ăsta?

– Numai eu. Am ales drumul din întîmplare. Fiind mulţi acasă au început să ne dea la şcoală, şi mama şi cu tata, Dumnezeu să-i ierte, au zis aşa: “Mă, nu poţi să rămînă toţi acasă, că noi avem doar patru hectare de pămînt”. Cu patru hectare poţi ţine două vaci, 20 de oi, poţi face o gospodărie, dacă pămîntul mai ales îi bun, cum este la noi în ţară. Şi au zis că doi să rămînă acasă, şi o soră de-a mea, cea mai mare, şi un frate nu s-au dus la şcoală mai departe, deci au rămas acasă, şi au primit două hectare unul, şi două hectare celălat, prin căsătorie au mai primit cîte două şi şi-au făcut gospodării, şi o dus-o foarte bine. Fratele a murit, Dumnezeu să-l ierte. Sora mai este.

Iar ceilalţi, fiecare cum o putut. Şi căutam şcoli gratuite. Au dat întîi pe fratele mai mare la profesională, la Iaşi, la Chimie. Şi venea acssă murdar, şi lu’ mama i se rupea inima şi îi zicea lu’ tata. “Hai, du-te, măi, şi caută o şcoală mai bună”. Şi a plecat tata la Iaşi cu trenul şi s-a dus la partid, că aşa era atunci, partidul rezolva toate problemele, şi s-a dus la comitetul de partid acolo la Iaşi şi l-o întrebat: “Ce e, moşule?”. “Păi uite, am un băiat, învaţă foarte bine şi caut o şcoală mai bună, dar gratuită”. Au stat şi s-au gîndit şi o zis: “Am găsit una, dar trebuie să ştie să deseneze. Acolo se dă şi bursă”. La care tata: “Da, ştie, doar el ne face cărţile”. Că duminica jucau cărţi. Moşnegii se adunau ba la unul, ba la altul, cîte cinci, şase. Atunci n-aveai de unde să cumperi cărţi de joc, aveai un model, poate cumpărase cineva, şi eu desenam dupa el. Cu creioane colorate, că nu era cariocă. Şi aşa m-a înscris la şcoală, la admitere la Liceul de Artă. Era greu totuşi, am să ţin minte, că eram şase pe un loc. La desen am reuşit, că eu ştiam să fac cărţile. La sculptură ştiam, că făceam din lut statuete acasă, şi le puneam la uscat pe geam, tot felul de figurine, de broaşte.

-Deci aţi avut totuşi ceva nativ care vă ducea paşii spre artă.

-N-aveam ce face. Că mă duceam cu oile, şi ori jucam Maslă (joc de cărţi, nota mea) sau ne jucam în lut.

Prin urmare aceste figurine au fost primele forme de artă pe care le-aţi creat. Şi totuşi n-aţi urmat sculptură.

-Nu, că examenul era la desen şi la sculptură. M-a pus să fac un nas. după model. Au pus pe masă un nas făcut de unu’, corect, şi trebuia să-l faci din lut. Era o nimica toată pentru mine. L-am făcut perfect. Şi desenul, de asemenea. Ne-au dat să desenăm nişte oameni la cules. Şi, deci, am reuşit la liceu. Pe urmă am avut bursă tot timpul.

-Îmi spuneţi că aţi luat bursă în liceu, că la facultate aţi terminat primul, după medie. Ce v-a motivat să învăţaţi?

-Ca să fug de ţară. Să fug de sărăcie. Aşa era, că n-aveai încotro. Şi voiam să ieşim, să ne plimbăm. Aveam o bicicletă, o căram, trutruu… Acum să mă vadă mama cum merg cu maşina pe aici, prin centru (rîdem amîndoi). Deci era o dorinţă arzătoare să pleci, să înveţi, să depăşeşti situaţia de a rămîne la ţară acolo.

-…Vă întrebam de ce aţi început tîrziu studiile superioare…

-Da, că de aici am plecat… Fiind atît de mulţi acasă, cînd am terminat liceul nu mi-am permis să mă duc la facultate imediat. Şi am intrat în învăţămînt şi mi-am zis “Stau un an şi adun bani”. Şi am intrat la liceul din Tîrgu Frumos profesor de desen şi pedagog. Dormeam acolo cu băieţii de la liceu. Mai făceam pregătire cu ei, şi la matematică, şi la română, eu fiind un bon eleve (rîde). Şi am adunat eu nu ştiu cîţi bani acolo, mi-am luat paltonaş, mi-am luat cutare, cutare lucru. Între timp vin de la Securitatea românească sau de unde erau, de la Armată, mă rog, că să mă duc la Juridică militară, tot facultate gratuită. Mi-ar fi plăcut juridica. Am vorbit acasă şi apoi m-am dus la Bucureşti, am dat examen, examen greu, la română şi istorie, am luat notă foarte mare şi m-am dus acolo la armată. Ne omora cu instrucţia. Făceam şi ore după aia dar prima dată, vreo lună jumate, numai instrucţie. Şi ţipau la noi: “Aceasta nu este militărie, este dublă militărie! E şcoală de ofiţeri!”.

-Şi cît aţi stat?

-Trei luni.

-De ce n-aţi rezistat?

-N-am rezistat pentru că nu-mi plăcea. Pentru că făceau lucruri absurde. Să vă dau un exemplu. Se face un exerciţiu în armată “Culcat. Drepţi. Înainte, marş. Culcat. Drepţi. Înainte, marş”. Urma o baltă. (rîde). “Culcat!”. Ca porcii ieşeam de acolo. Şi puşca se murdărea.

-Deci practic simţul dumneavoastră estetic nu v-a permis să mai rămîneţi…

-Nu a admis aşa ceva! Dacă ne-ar fi spus măcar. Dacă ne-ar fi spus: “Măi, oameni buni, vă educăm că aşa se face în armată. Uite, la spartani…” Nu, nimic. Ei, şi după o instrucţie din asta, după aia ieşeai pe mal, te dezbrăcai, puneai hainele la uscat. şi atunci mai vorbeam unul cu altul, cu căpitanul. Şi într-o zi i-am zis: “Domn căpitan, eu nu mai rezist”. Zice: “Te înţeleg. Dar ştii ce trebuie să faci? Acum, înainte de depunerea jurămîntului trebuie să ieşi la raport. Că altfel… Eu şi acum aş pleca, dar eu nu mai pot”. Şi am plecat.

Şi am vinit înapoi acasă. Era septembrie sau octombrie, începuseră şcolile, începuseră tot. Şi m-am dus la Paşcani, la Inspectoratul de Învăţămînt sau cum se chema atunci, şi m-au dat la Hălăuceşti, un sat de lîngă Paşcani. M-am dus acolo profesor de desen, şi am mai stat un an. În anul ăla am mai adunat eu ce am mai adunat bani, şi am pus mîna pe carte pentru facultate, la Iaşi. Cam la 21 de ani, în ’64. Am terminat în ’67. Şi apoi am venit în Bacău, prin repartiţie, cum v-am spus.

-Lumea asta a artiştilor este frumoasă dar fiind şi pasională mai apar şi tensiuni. Dumneavoastră aţi fost tot timpul, asta e cel puţin impresia pe care mi-aţi lăsat-o mie, un bonom…

-Un împăciuitorist (zîmbeşte larg).

-Da (zîmbesc şi eu)… De unde vă vine această linişte?

-Aşa simt eu că trebuie să fie normal. Adică trebuie să ai răbdare cu aproapele tău. Şi să-l înţelegi.

Şi acum îmi vine în minte următoaea întîmplare. În China s-a făcut o autostradă, recent, a dat la televizor, şi autostrada trebuia să treacă peste o casă. Şi omul a spus: “Dom’le, nu puteţi să-mi distrugeţi casa, că mă distrugeţi. Omorîţi-mă pe mine”. Şi atunci conducătorii chinezi, şi ăsta, comentatorul spunea “Domnule, partid comunist, dar au conducători cu scaun la cap”, chinezii, de aia o ajuns aşa. Şi s-au gîndit ei şi au zis: “Marele nostru gînditor Confucius aşa a spus, că trebuie să-ţi asculţi aproapele, şi să-l înţelegi”. Beaucoup d’empathie (rîdem amîndoi). Şi l-o lăsat. Nu i-o dărîmat casa. Că au ascultat de acest mare gînditor al lor. Ei, acuma, este punct turistic acolo. (rîde cu poftă).

-Deci asta e deviza dumneavoastră, să vă ascultaţi aproapele, să nu vă enervaţi niciodată?

-Mă enervez şi eu. Păi nu m-am enervat cu pensia? (rîde din nou) N-am fost la proces? Asta e problema. Eram odată la pescuit şi un om mergea pe dig la balta lui Iacobov. şi a scăpat maşina pe o parte. S-a înclinat. Dig deoparte, apă deoparte. Şi vine omul speriat la noi să ne roag să-l ajutăm. Noi eram patru inşi, veniţi cu maşina mea, eu pictam şi pescuiam la copcă. Şi am hotărît să-l ajutăm. În afară de unul, care a zis: “Eu nu merg, duceţi-vă voi”. Zic: “Nu mergi? Aici rămîi”. Adică, bun, bun, dar… Şi ne-am dus acolo, l-am ajutat pe om, şi nu mai ştiu cîte mulţumiri ne-a adus. Asta înseamnă să îţi înţelegi aproapele, să sari în ajutorul lui.

-Cînd priviţi în urmă la viaţa dumneavoastră, imaginea cărei realizări personale sau profesionale vă aduce soare în suflet?

-Sînt două. Una este legată de fiică-mea şi de faptul că a reuşit să plece şi să lucreze într-un mediu civilizat, e medic oncolog în Franţa, la Chartres, la o oră de Paris. Şi a doua… totuşi eu spun că am adus multă bucurie publicului meu. Mi-aduc aminte o scenă. Făcusem eu un tablou cu bujori şi l-a cumpărat o doamnă, căreia i-a plăcut foarte mult lucrarea. A venit apoi la mine şi mi-a spus: “Domnu’ Pristavu, să mai faceţi bujori”. (rîde) Am să mai fac, ce să fac? Am satisfacţie în pictură, la care se adugă şi pescuitul, care e tot cu “p”. (rîde din nou)


-Ce vă doriţi pentru dumneavoastră la acest moment aniversar?

-Să fiu sănătos. Că dacă eşti sănătos, poţi şi lucra.