La 13 ani de la spectacolul “Chirita & company”, pe care l-a pus in scena pentru Teatrul Municipal “Bacovia”, in 1997, regizorul Andrei Mihalache, director al Teatrului de Nord Satu Mare, a revenit in aceasta toamna in Bacau pentru a semna premiera “Napoleon era fata”, o comedioara adaptata de Sica Alexandrescu dupa o farsa americana de Margaret Mayo. Spectacolul a deschis duminica seara stagiunea 2010 – 2011 a scenei teatrale bacauane.
Interviul care urmeaza a fost luat cu citeva zile inaintea premierei. Andrei Mihalache mi s-a parut un tip onest, care, pornind de la spectacolul pe care tocmai il semnase, nu s-a sfiit sa vorbeasca despre compromisul pe care il face arta in fata problemelor financiare, despre o criza a dramaturgiei românesti sau despre lipsa noastra de revolta fata de “maximul grotesc” pe care il traim in aceste timpuri.
-Fara Filtru: Stiu ca ati mai colaborat cu Bacaul in trecut. In ce an se intimpla asta si ce spectacol ati realizat atunci?
–Andrei Mihalache: In 1997 am pus aici „Chirita & company”, cu Viorel Baltag in rolul principal. Ma leaga amintiri mai vechi de Bacau, am avut colegi de aici. Am fost in armata si in acelasi an la facultate cu domnul Zancescu (actorul Florin Zancescu, nota mea), i-am cunoscut bine pe Dinu Apetrei, pe Romeo Barbosu, care din pacate ne-au parasit.
FF-Va mai amintiti amanunte legate de spectacolul din ’97, de felul in care a fost perceput de public?
AM-Sigur ca da. Atunci director era domnul Viorel Savin, dinsul m-a invitat. Spectacolul nu era pus intr-un stil cit se poarte de respectuos fata de vremea lui Alecsandri, era si un fel de muzical, adaptasem textele pe niste melodii cunoscute ale epocii, bazindu-ma pe faptul ca majoritatea actorilor bacauani cinta si se misca bine. Era un decor aluziv si ironic, facut de Cristina Ciobanu. Cred ca publicul a marsat pe ideea noastra de a ironiza societatea contemporana de atunci, cu ajutorul unui text devenit clasic. Erau diferite agatari in realitate apropo de patriotism, apropo de incultura, de parvenitism, si de parvenitism politic, ca in fond despre asta e vorba in „Chirita”.
Si cred ca am lucrat bine, ne-am distrat impreuna, a fost un spectacol reusit, spun eu, si pentru mine si pentru ei. Dintre cei care au jucat atunci mai sint in teatru Firuta Apetrei, care era Luluta, Adrian Gazdaru, care a intrat atunci peste noapte, nu spun in locul cui, si Florina Gazdaru, era Ioana tiganca, in rest ceilalti cred ca s-au cam pensionat, doamna Despina (Prisecaru, n.m.), doamna Doina Iacob, domnul Florin Craciunescu.
FF:-Cum s-a reluat acum aceasta colaborare, pentru montarea unui nou spectacol, dupa 13 ani?
AM:-Sint prieten cu cei doi directori de la “Bacovia”. Pe Adrian (Gazdaru, director, n.m.) il cunosc de atunci, pe Gabi Dutu (director adjunct, n.m.) il stiu de cind era student in Constanta, am lucrat impreuna acolo. I-am mai vazut de-a lungul timpului pe la premiere ale Teatrului bacauan. Avem o relatie de prietenie teatrala, ei au fost la noi, la Festivalul fara bariere anul trecut cu “Requiem”,
-Fara Filtru: Radu Botar a fost premiat aici…
–Andrei Mihalache: -Da, noi aici am participat cu spectacolul lui Radu Botar, ne cunoastem, lumea Teatrului este o familie destul de mica si destul de unita, dupa parerea mea. E loc pentru toata lumea, nu ne furam publicul si chiar ar trebui sa tinem aproape, nu sa fim dezbinati, asta e foarte usor. In vremurile astea cred ca orgoliile ar trebui lasate la o parte pentru ca cel mai simplu lucru e de a ne distruge dinauntru.
FF:-Textul pentru premiera care a deschis stagiunea de anul acesta a Teatrului „Bacovia” l-ati ales dumneavostra sau v-a fost propus?
AM:– Mi s-a cerut o comedie, se pare ca e vremea comediilor desi ma gindesc cu tristete ca inainte de ’90 Teatrul era un virf de lance, era o arma, era mod de-a ne rafui, cit se putea atunci, cu realitatea. Lumea venea la teatru sa mai auda o sopirla, iar acum, cind sintem absolut liberi si am avea toate motivele din lume, nu punem nicio tragedie despre saracie, despre nedreptate, despre nimic, si cautam sa scoatem de la naftalina piese caldute, placute, pe ideea ca lumea este destul de amarita ca sa mai vina la teatru sa sufere. E adevar si in enuntul asta dar e pacat ca teatrul isi pierde tocmai in libertate dimensiunea critica si dimensiunea de a forma opinii. Ne-am imblinzit prea tare, ne-am domesticit.
FF:-De ce credeti ca s-a intimplat asta?
AM:– Pe de o parte pentru ca piesele comice, teatrul de divertisment e mai usor de vindut, pentru ca lumea vine sa rida, sa uite, e cam ca la telenovele, e un fel de drog, un semidrog. Uitarea e cel mai puternic drog pe care am vrea sa-l consumam, de fapt e o aminare.
FF:- A confruntarii realitatii?
AM:– Da, a confruntarii cu tot ce inseamna realitatea de azi. Si pentru ca ne e frica sa pierdem publicul, fara indoiala, chiar daca datoria noastra ar fi sa-l crestem, sa-l educam, sa-l ducem si in alte zone. Intrebati un contabil sef de teatru si va va spune ca e disperat – eu ma refer la contabila mea – ca in noua stagiune avem numai “din astea”, cu apasari, cu intrebari, si nu punem piese sa rida lumea, sa uite.
FF:- Dar se poate face comedie si cu ironie, cu sarcasm, insa pentru asta ar trebui sa existe in primul rind text. Exista astfel de texte in care sa se poata regasi spectatorul contemporan?
AM:– Nu, pentru ca si dramaturgia româneasca trece prin aceeasi criza. Se scriu ori texte bune dar pe subiecte care ocolesc realitatea româneasca, ma refer la dramaturgia de valoare, ca asa se scriu foarte multe texte, ori comedii destul de usoare, care nu tin pasul cu incarcatura momentului, a dezvoltarii acestei lumi care inseamna România post-revolutionara. Ce traim e in primul rind tragic, maximum grotesc.
FF:- De ce nu sint astfel de texte? Nu exista condeiul sau e un fel de saturatie si scriitorii refuza sa retraisca aceasta realitate scriind?
AM: – Din pacate au disparut marii comediografi care cred ca s-ar fi simtit foarte bine acum, Tudor Popescu, Teodor Mazilu. Maximul politic la care apelam este “O scrisoare pierduta”, a lui Caragiale. Asta arata pe de o parte cit de genial a fost sau mai curind cit de putin s-a dezvoltat societatea intr-o suta si ceva de ani, in sensul evolutiei umane. Avem absolut aceleasi defecte, daca nu mai mari. Probabil si pentru ca majoritatea dramaturgilor contemporani sint tineri si incearca si ei sa evadeze din realitatea imediata, atunci merg sepre parabola, spre altceva. Nu cred ca au disparut scriitorii satirici, cred ca inca nu s-a activat revolta prin satira, desi românul ride cam de orice si totul e luat in ris.
FF:-Ce ne spuneti despre premiera „Napoleon era fata”, fara sa dezvaluiti foarte mult?
AM:-E o farsa, o piesa scrisa dupa regulile comediei, cu quiproquo-uri, cu incurcaturi, cu rasturnari de situatie, e adaptata de un mare om de teatru cu stiinta scenei si a jocului actorului. Din punctul asta de vedere avem o garantie, o certitudine. Subiectul n-are rost sa vi-l dezvalui, ca nu e bine. Am incercat sa-l aducem mai aproape de zilele noastre, ca decor, ca si costume, ca stil de viata al personajelor.
FF:-Ideea scenografiei apartine exclusiv Cristinei Ciobanu?
AM:-E a noastra, de obicei regizorul si scenograful fac o echipa, vorbesc si gasesc impreuna solutii, mie asa imi place cel putin, dupa care fiecare se adapteaza la dorintele celuilalt. Nu uitati ca a fost un decor facut cu bani destul de putini, fara sa existe neaparat o limita, dar ne-am adaptat la situatia financiara si am incercat, pe subiectul asta, care inseamna viata de familie, incredere in cuplu, intre partenerii cuplului, lucruri etern valabile si aici si oriunde in lume, sa mpingem un pic, pe text, fara sa introducem foarte mult, sageti comice spre realitatea noastra, spre acea lume de parveniti, de vipuri create de televiziuni, de oameni interesanti ai unei clipe care traiesc din propria lor imagine fara sa aiba nimic inauntru, nici in creier, nici in suflet.
FF:-Va este drag spectacolul care a iesit?
AM:-Da, ma bucur ca m-am intilnit cu trupa tinara, nu-i stiam decit din spectacolele pe care le-am vazut, cele mai multe pe dvd-uri. Cred ca sint oameni talentati si foarte muncitori si apreciez la ei rivna cu care fac meseria asta in niste conditii total inumane, si nu ma refer aici la ce le ofera Teatrul, ci la ce le ofera societatea, la salarizarea lor, si la sperantele pe care le pot avea niste actori tineri care in loc sa-si taie venele sau sa emigreze aleg sa lucreze pe scena, sa munceasca, si nu e o munca usoara, si voiam sa va spun chiar asta, daca o comedie e un spectacol menit sa descreteasca fruntile si sa provoace chiar hohote de ris, tocmai pentru ca e o comedie, munca e mult mai grea, pentru ca apelezi la partea de tehnica actoriceasca unde nu poti minti pentru ca te exhibi foarte tare, trebuie sa te “prostesti”, sa mergi la efect foarte mult, trebuie sa fii foarte exact, daca greseste cineva starea sau replica se darima tot esafodajul.
Later edit: 20 octombrie 2010
Despre „Napoleon era fata” a mai scris Ovidiu.
