La un restaurant de tip fast food din Bacău, un bărbat între două vârste stă la aceeaşi masă cu o adolescentă. El are în faţă o ciorbă de legume şi ciabatta. Ea, nimic. Butonează fără stare un telefon, tot repetând: „Nu răspunde”,„Nu ştiu de ce n-a răspuns”.
E înaltă, subţire şi poartă un palton gri, mediu, elegant, pe care nu şi l-a dat jos. Are părul lung, drept. Şi un aer preocupat. „Dacă mă acceptă, am cazarea asigurată, nu plătesc nici cursurile. Doar o să fie nevoie de nişte bani de mâncare… Şi puţin de cheltuială…”.
El tace. Şi mănâncă, cu mişcări ritmice, cu ochii în farfurie. Replicile ei precipitate, în cascadă, nu primesc niciun răspuns, nici când fata îl cere prin tăceri prelungite sau chiar printr-o întrebare directă: „Ce zici?”. El nu zice nimic.
Par un tată şi o fiică. La aceeaşi masă, în acelaşi timp. Şi, totuşi, coincidenţa asta de timp şi de spaţiu poate fi o iluzie. Ea nu e aici şi acum, e în viitor. Cu mintea probabil la o universitate din străinătate. La un alt fel de viaţă. El, aici, în faţa unei ciorbe de legume. Şi a unei decizii de luat. E îmbrăcat simplu. Pare, puţin aplecat peste farfurie, un copil mare cu fire albe în barba abia crescută, care are în grijă un alt copil, viitorul lui. Poate problema îl depăşeşte sau poate nu.
Termină de mâncat. Şi tot ce spune înainte de a se ridica împreună de la masă e:
„Mergem până în piaţă, da?”
