Taxiul comandat oprise pe partea cealaltă a străzii faţă de adresa la care îl chemasem, fapt care mă obliga, pentru a ajunge la el, să traversez prin loc neregulamentar şi să fac slalom printre maşini pe una dintre cele mai aglomerate străzi din Bacău. Aşa că înainte chiar de a ajunge la taxi, cam de pe când aşteptam să treacă şirul de maşini, care parcă nu se mai termina, şi vânam câteva secunde de şosea liberă să mă strecor pe partea cealaltă, ştiam deja că o să mă iau la harţă cu şoferul. Avusesem o zi lungă şi grea şi nivelul meu de rezistenţă scăzuse simţitor. În plus era al doilea taximetrist care făcea treba asta. „Poate n-o să mă cert cu el, dar de o aluzie tot nu scapă”, îmi spuneam. Cu cât aşteptam mai mult, cu atât eram mai hotărâtă să-i zic vreo două.
Urc şi atac scurt: „Comanda pentru (şi spun adresa la care fusese chemat)?”. „Da”, îmi răspunde calm. „Aici nu e chiar (şi zic iar numele adresei)”, mă înfoi. „Am stat acolo un timp şi mă înjurau toţi, care voia să iasă, care voia să intre. Am fost până la colţul străzii şi am întors. Nici nu ştiu ce să mai zic. Nu mai zic nimic”. Mă gândesc dacă întârziasem eu, dacă era cumva vina mea. Nu era, ieşim imediat ce am dat apelul. Nu puteau trece mai mult de trei minute. „Aţi venit mai devreme?”, întreb. „Da. Eram la câteva secunde de aici. Dar de când cu robotul ăsta care anunţă numai trei minute, indiferent de unde vii, mereu păţim aşa. Dar cui să zici? Oamenii sunt nişte statui”, îmi spune pe un ton calm şi liniar, aproape trist.
Resemnarea lui plină de amărăciune mă dezamorsează instantaneu. Îi spun adresa la care vreau să merg. Şi tac. Nu mai zice nici el nimic. Ultimele lui cuvinte îmi persistă însă în minte. Zâmbesc în întuneric cu gândul la metafora creată de taximetrist. „Statui?”, întreb după o pauză de cîteva secunde. „Da, statui. Vorbeşti, spui, dar cine să te audă? Oamenii au ajuns nişte statui. Nu te mai ascultă nimeni. Fiecare îşi caută propriul interes. Să n-ajungeţi ca mine, să vă spună cineva că Volswagenul ăsta din faţa noastră e un Mercedes. Cum să fie Mercedes dacă nu e? Aşa am ajuns în România. Vorbim la statui.”. Îl ascult şi zâmbesc. Nu-l pot ajuta cu nimic. Dar măcar îl ascult.
Mai târziu în aceeaşi seară un amic purtător de cămilă la butonieră mă sună şi-mi spune printre altele că e băut. Purtătorii de cămilă la butonieră sunt luptătorii care îşi educă rezistenţa la sete, aspirând către tăria cămilei de a traversa deşertul fără un strop de băutură. Dintr-un motiv pe care nu-l ştiu, în seara asta a cedat. Descoperirea asta mă amărăşte. Înseamnă că a pierdut lupta. Dar înţeleg că până şi cămilele au limitele lor de rezistenţă. În pustiul deşertului care se întinde între pădurile de statui, şi cele mai antrenate dintre cămile mai pot pierde din când în când lupta.
La televizor două statui îmbrăcate poate conjunctural în oameni promit cămilelor din România că pe viitor nu vor mai suferi atât de mult de sete. Iar în acest timp câte o cămilă îşi atinge, una după alta, punctul maxim de rezistenţă.
