Să parcurgem această călătorie prin labirintul minților noastre, sub corolarul eminescian ”Toate-s vechi și nouă toate”, că tot e azi ziua lui Eminescu și Ziua Culturii Naționale, dar și pentru a ne (re)aminti că au mai trăit niște oameni și înaintea noastră și vor mai trăi unii și după ce noi de mult vom fi murit. Deci nimic nou sub soare, nicio surpriză, și totuși…

Mă poartă astăzi pașii programului zilei, pe la ora 9.00 și ceva, dimineața, într-o cafenea din Bacău, pentru o cafea și-o clătită. O cafenea micuță și cosy, de zona centrală a orașului, din apropierea unui colegiu băcăuan. La câteva minute după mine, intră un grup de șase adolescenți, cu verva specifică, comandă băuturi calde, niște gustări și se hotărăsc rapid ce joc de cărți să aleagă din cele puse la dispoziție de local. O scenă frumoasă de vacanță. Dar, stai, e miercuri dimineață, vacanța s-a încheiat, și în mod normal, potrivit sistemului de învățământ de la noi, ei ar trebui probabil să fie în clipa aia undeva la școală. Mi se pare că văd și o fată cunoscută, în grupul lor, și imaginându-mi și că probabil mi-a fost elevă sau ne-am intersectat la vreo activitate, pe undeva, întreb, la plecare, mai în glumă, mai în serios, cum fac uneori cu adolescenții cu care lucrez: ”Copilașii, dar voi nu cumva aveați ore acum?”.

Întrebarea îi lasă pentru o secundă fără replică, după care un băiat se face purtător de cuvânt al gupului și spune: ”Poftim?! Mda… dar n-au venit profesorii”. Îmi văd de drum, și, totuși, cu gândul la vremea pe când eu chiuleam (plecam rar de la ore, și mă plimbam prin Pacul Cancicov, no pubs, no ”Activity”) și la cum a (in)evoluat acest fenomen și atitudinea față de școală, mă apuc și fac și o postare, mai mult în glumă, pe Facebook, amintindu-mi că, pe când eram ziarist la cotidian, erau frecvente știrile despre ride-urile polițiștilor prin pub-uri după chiulangii și fumători.  

O postare cu acest conținut: ”La ora 9.30, într-o cafenea de pe lângă un liceu băcăuan, șase adolescenți joacă un joc de cărți (“Uno”, daca am reținut bine), savurează băuturi calde, iau gustări și se hlizesc. Din câte știu, a început școala. Sau nu? Unde-s raidurile politiștilor prin baruri, din vremurile bune în care scoala nu era opțională? 🙂 PS N-am putut să mă abțin, și i-am întrebat cum de nu-s la ore, cică profesorii n-au venit. Dar, nah, n-am decât varianta lor. Cred că sărbătoreau, de fapt, Ziua Culturii Naționale. 😀

Cum, necum, același ”purtător de cuvânt”, probabil, a dat peste postare și și-a jucat rolul vieții lui. Se pare că, într-adevăr, fata din grup mă știa și ea pe mine (nu din context educațional, o cunosc pe mama ei, pe care nu am anunțat-o, dar poate a crezut că o voi face, și i-a spus singură. De unde știu, veți afla)

Rețineți că în postare n-am dat nume, n-am jignit pe cineva, am făcut o constatare, așa cum fac, deseori, despre lumea în care trăiesc, cu instinctul unui vechi jurnalist.

Dar tânărul a ales să comenteze și, astfel, să se ”autodenunțe”, ba mai mult, să se erijeze într-un purtător de cuvânt al generației lui. Iar declarațiile lui îi fac un portret savuros, așa cum fiecare ne descriem prin cuvintele, atitudinile, opțiunile noastre de viață, desigur. Pe scurt, pentru postarea de mai sus și nu alta, am descoperit că sunt (m-a luminat el, adică, citez ”pentru cunoștiința dumneavoastră generala, vă aduc la cunoștiință”), în esență, ”fustrată”, ”comunistă”, că am ”idei tâmpite” și că în general ar trebui să-mi mai deschid un pic mintea, iar toți care n-au fost de acord cu atitudinea lui au primit diagnosticul fără rezervă de ”gândire primitivă”, ”din epoca de piatră”. Repet, pentru că au pus sub semnul întrebării ieșirile la cafenea și joc de cărți, în timpul orelor, și că au dezaprobat acuzațiile, tonul agresiv și generalizările.

Ce a fost și mai interesant decât atitudinea elevului (care, nah, poate avea explicațiile ei, în raport cu vârsta, educația, mediul în care a crescut s.a.m.d.), au fost reacțiile unor adulți care l-au lăudat că ”își apără drepturile”, că este ”o voce”, iar după ce a fost victimizat, i s-a recomandat chiar să nu cumva să facă facultatea în România, în acest Iad, se pare, în care unii au pretențiile exagerate să fii la școală dacă ești elev, să îi respecți pe cei mai în vârstă și să ai o brumă de bun simț. Repet, a fost lăudat că își apără drepturile de a juca jocuri în cafenea, și de a arunca cu injurii în toate direcțiile, către cei care au o altă opinie decât el. Că asta e speța. De aici am pornit. Bine, nici măcar de aici, că nimeni nu îl acuzase personal de nimic, până când nu s-a ”autodenunțat”.

Nu dau copy – paste aici la șirul interminabil de ”argumente” ale ”eroului” zilei, că nu despre asta e vorba (deși le-am salvat pe toate, cred că situația poate fi transformată într-un excelent scenariu, pentru un spectacol de teatru).

Este foarte posibil ca acest băiat să fie un copil inteligent și bun, cu o poveste de viață care să te facă să vrei mai mult să-l aperi, decât să-l acuzi,  – eu nu-l cunosc – nu știu, n-am nicio certitudine în sensul acesta, așa cum nu știu nici dacă nu cumva e un golan nesimțit, care nu dă doi bani pe nimic, un rebel fără cauză, care nu-și respectă nici măcar părinții, darmite profesorii. Nu trag vreo concluzie, deși atitudinea lui m-ar putea îndreptăți s-o fac, dar știu că întotdeauna la baza gesturilor noastre stă o poveste nespusă, pe care încă n-o cunosc.

Nici măcar ieșirea lor la cafenea nu e vreo ”aventură” sau vreun capăt de țară, toată lumea a chiulit în liceu. Lucrez cu adolescenți și știu cât de inteligenți sunt unii, cât bun simț au, ce suflet frumos, de aceea băiatul acesta cu ton obraznic nu este, pentru mine, ”o voce”, nici pe departe. E doar un caz particular. Așa cum și în rândul adulților sunt cazuri particulare de oameni pe care nu ai dori să-i ai în viața ta, fără ca asta să fie definitoriu pentru grupul din care fac ei parte, pentru un domeniu sau o generație. Și gesturi particulare, accidentale, care nu te definesc, ci reprezintă mai mult o reacție de la un moment dat. În esență, toți suntem perfectibili. Și adulți, și copii. Chiar dacă cei de vârsta lui – clasele a XI-a, a XII-a – ei pot crede că au atins pragul desăvârșirii.

Dar mi se pare interesantă reacția adulților, care validează anumite modele de comportament. Care minimizează rostul regulilor. Care aprobă agresivitatea, sub toate formele ei, inclusiv cea de limbaj. De ce o fac? În spatele fiecărui gest, în spatele fiecărui cuvânt, există desigur o poveste, întotdeauna. Pe unele le știu.

Printre straturile acestea de subiectivism, relativ și incertitudini, dincolo de aerul pe care toți îl respirăm în bulele noastre, am, totuși, certitudinea unor valori în care cred. Și cred în bun simț, respect și disciplină. Cred că această libertate de exprimare este înțeleasă uneori greșit de către copii și cred că e vina adulților.

În afara mesajelor de pe Facebook, postate pe wall, am primit și mesaje în privat, ale unor oameni care dezaprobau atitudinea băiatului, dar nu aveau curaj să reacționeze, să se ”pună în gură” cu el, dar și mesajul unui părinte: ”fata mea e foarte revoltată”, ”ea e foarte corectă”, ”n-au venit profesorii”, ”nici eu nu reușesc întotdeauna să am argumente în fața ei”.

Revolte pentru ce? Cine, ce a pățit? Reușim să conștientizăm proporțiile? Avem proprietatea termenilor?

Cât timp Școala și Familia vor acționa după modelul în care mama îi spune copilului să nu fumeze și tata îi cumpără aceluiași copil țigări, elevi de liceu, gimnaziu sau primar o să continue să ne facă ”primitivi”, pentru că evocăm respectarea unor reguli de bun simț.

Ne-am învățat poate ca adulți, părinți sau profesori, să facem de prea multe ori ca toți cimpanzeii în fața copiilor, să nu cumva să-i supărăm, că finanțarea în învățământ e ”per capita”, că ”eu și fata mea suntem ca niște prietene”, că îți spune ”tu”, și țipă la tine că nu i-ai dat destui bani de buzunar, că să fie ”majoră” și ”liberă să facă ce vrea” prin cafenele. Profesorilor le este frică de părinții, care pot da un telefon directorilor, pentru că le permite funcția, părinților le e frică de copii, pentru că nu mai au argumente în fața lor, și în timp ce vorbim în școală despre bullying, absenteism, despre droguri, prostituție, diplome fictive, rezultate slabe la examene, și o serie întreagă de probleme concrete, ieșim și le plîngem public pe umăr când își apără dreptul de a chiuli și a înjura. Voi vă auziți? Ce modele de comportament validăm?

Dacă bunul simț, seriozitatea, educația, responsablitatea, respectul sunt valori ”primitive”, da, mă autodenunț: sunt o babă comunistă, și am curajul să susțin asta. Și apoi să mă uit la această lume ”cool”, feerică, pe care o construiți în bulele voastre, ca să nu vedeți haosul în care ne învârtim ca niște curci fără cap.