Taximetristul sociolog şi prăpastia în care ne aruncăm câte unul

0
705

Maşina se leagănă, alunecînd pe dunele de gheaţă şi zăpadă dintre blocuri, ca o raţă de plastic într-un lighean cu apă. Taximetristul conduce cu grijă şi tace. Pînă ajunge la strada mare, unde maşinile trec pe lîngă noi ca secundele, fără gînd să încetinească, să ne permită să ieşim şi noi la drumul principal.

“Prea puţini te lasă să treci, nu s-a ajuns la noi la acel grad de civilizaţie să te lase să treci. Şi văd că mă afectează şi pe mine. Că zic că dacă trăiesc în junglă, trebuie să supravieţuieşti, şi atunci nu mai sînt nici eu bun, şi nu-i mai las nici eu să treacă. Daţi-vă încolo de ţărani sălbatici!

De ce credeţi că-s străzile astea cu zăpadă îngheţată? Că au aruncat zăpada în drum, să-şi facă ei loc să parcheze pe trotuar. Aşa de proşti şi de răi au ajuns, şi la o aşa anarhie, că nu-i interesează decît primul pas, chiar dacă e în prăpastie. Nu se gîndesc că-şi fac tot lor rău.

Am văzut un film odată în care oamenii erau amendaţi şi dacă scuipau pe stradă şi mă gîndeam că mi-aş dori să trăiesc într-o astfel de lume“, mi-a turuit omul fără să răsufle.

Iar eu n-am putut să-l contrazic, abia dacă am putut să mai scot un cuvînt, parcă supărarea lui, familiară întrucîtva, mă ostenise şi pe mine. M-am gîndit doar că s-ar putea ca, într-o zi, cînd voi fi plictisită de vorbele goale pe care le aud în jur, să mă urc într-un taxi pentru o plimbare fără destinaţie, doar de dragul conversaţiei.


Warning: A non-numeric value encountered in /home/farafilt/public_html/wp-content/themes/Newspaper/includes/wp_booster/td_block.php on line 353